Am fost şi probabil că voi fi mereu genul de om care poate trăi foarte bine în două dimensiuni distincte, care să nu se intersecteze sau să se completeze reciproc, am putut să fiu mereu cel care a mers la şcoală, la serviciu, la ieşirile în oraş cu amicii, ca cel mai detaşat om cu putinţă, am ştiut să râd şi să mă simt bine atunci când era cazul. Am fost însă şi cel care şi-a construit o lume separată sub cutia lui craniană, o lume plină de gânduri agitate şi total răvăşite, fără noimă, gânduri aflate într-o continuă mişcare. Şi mi-am demonstrat până la urmă că se poate trăi şi aşa, absolut fără nicio problemă. Anul trecut cineva drag mi-a reproşat în mod expres faptul că mi-am creat o lume a mea, o lume ce şi-a pus bazele în cărţi. Mi-a reproşat faptul că trăiesc în cărţi. N-am cunoscut şi nu cunosc exact adevărul nici măcar până în ziua de astăzi când, după un an de zile, e posibil să fi ajuns şi eu să trag o concluzie. N-am ajuns. Ştiu doar, dacă ar fi să-mi menţin nişte iluzii de care momentan n-am cum să scap, că între timp am înţeles destul de multe lucruri încât să pot lăsa de la mine atunci când aş simţi că-mi fuge pământul de sub picioare. În rest, gândindu-mă bine dacă trăiesc su nu în cărţi, concluzia mea actuală ar fi că nu. Mult mai multe concluzii şi lecţii de viaţă am tras din ceea ce-am trăit deja pe propria mea piele, fără implicarea cărţilor şi fără a fi fost nevoie să apelez la vreo carte ca să pot să merg mai departe în vreo situaţie. Recunosc însă că aceste cărţi au posibilitatea să aşeze destul de bine lucrurile pe care le-ai trăit, să le pună în ordine, să-ţi ofere nişte posibilităţi de a cădea la o reconciliere cu tine însuţi. Reconcilierea însă nu poate să vină decât din partea ta.
Una din cărţile cele mai bune şi complete pe care le-am citit în cursul lui 2009 a fost fără îndoială Poveste despre dragoste şi întuneric, scrisă de Amos Oz. Întâmplarea face să fie şi una din cărţile la care ţin cel mai mult, care a reuşit să-mi imprime mult timp o obsesie fizică, pentru cartea în sine. O asemenea pasiune este descrisă şi în carte în felul următor: „Tata avea o relaţie senzuală cu cărţile sale. Îi plăcea să le pipăie, să le mângâie, să le amuşine. Îi stârneau o plăcere fizică: nu se putea stăpâni, trebuia să întindă mâna şi să le atingă, chiar şi cărţile altora. […] ţi se făcea pielea de găină atunci când puneai mâna pe ele, de parcă ai fi pipăit ceva intim şi inaccesibil, ceva care părea să se zbârlească şi să tremure la atingerea ta. [...] Fiecare carte avea un miros intim, aţâţător.” M-am regăsit aproape integral în aceste cuvinte şi chiar dacă este adevărat, asta tot nu trădează scufundarea într-o lume a cărţilor. Mi se mai pare însă că pasiunea asta aproape nebunească nu i se poate întâmpla oricui, că nu toţi ştiu să aprecieze cărţile aşa cum ar trebui, ca pe nişte obiecte cu o încărcătură specială, ca pe nişte lucruri care au capacitatea să poarte un dialog cu tine, care te pot duce mai departe pe un drum dintr-o altă dimensiune. Două pagini mai târziu destăinuirea se continuă la fel de frumos: „Aşa că am învăţat de la cărţi arta compunerii, nu din ceea ce era în ele, ci din ele însele, din existenţa lor fizică. Ele m-au învăţat despre acea ameţitoare zonă nedefinită sau crepusculară dintre cele îngăduite şi cele neîngăduite, dintre legitim şi excentric, dintre normativ şi bizar. Această lecţie n-am uitat-o niciodată. În momentul descoperirii iubirii nu eram un ageamiu. Ştiam că există diferite meniuri. Ştiam că există o autostradă şi un drum pitoresc, precum şi ramificaţii pe care rareori calcă piciorul omului. Există lucruri îngăduite care sunt aproape interzise şi lucruri interzise care sunt aproape îngăduite. Există atât de multe feluri de-a o face!” Bineînţeles că dintr-o carte poţi înţelege orice, dar înţelegi mai ales lucrurile pe care vrei să le înţelegi şi după toţi aceşti ultimi ani de lectură continuă, motivul pentru care citesc îmi este încă neclar. Iniţial citeam pentru că faptul de a citi mă prinsese într-o cursă: citeam obsesiv, citeam pentru că descopeream faptul de a citi, care la un moment dat este o revelaţie devastatoare. Cu timpul au intervenit în ecuaţie mai multe preocupări care au ajuns să-mi limiteze timpul pe care mi-l dedicam cărţilor. Asta nu m-a făcut însă să renunţ la ele: continui să citesc zilnic însă sub un volum mult mai mic faţă de cum o făceam acum câţiva ani, iar lucrul ăsta cumva îmi lipseşte. De ce continui să mai citesc totuşi? Nu cred că din obişnuinţă cât pentru faptul că am putut observa că de-a lungul timpului cărţile şi-au manifestat o influenţă adâncă asupra mea, nu în sensul că m-ar fi schimbat cumva covârşitor dar mai ales că m-au făcut mai înţelegător şi mi-au oferit posibilitatea să privesc în perspectivă. Lucrul ăsta mă face să mă gândesc la situaţia utopică în care fiecare om din lume (să zicem în vârstă de peste zece ani) ar citi cel puţin o oră în fiecare zi. Dacă s-ar putea face un astfel de experiment şi am avea certitudinea că toţi îşi duc misiunea la îndeplinire, atunci că întreb la ce nivel de mentalitate am ajunge ca umanitate.
„Odată, când aveam şapte sau opt ani, mama mi-a spus, pe când şedeam pe penultimele locuri din autobuz, în drum spre clinică sau spre magazinul de încălţăminte, că, deşi e adevărat că şi cărţile se pot schimba cu trecerea anilor la fel de mult ca oamenii, diferenţa este că, în vreme ce oamenii întodeauna te lasă baltă când vine vremea să nu mai poată obţine de la tine nici un avantaj, plăcere, interes sau cel puţin o senzaţie plăcută, o carte nu te părăseşte niciodată. Fireşte, uneori tu le laşi baltă, poate ani în şir sau chiar pe vecie. Dar ele, chiar dacă le-ai trădat, nu-ţi vor întoarce nicicând spatele: te vor aştepta tăcute şi modeste pe raftul lor. Te vor aştepta zece ani. Nu se vor plânge. Până într-o noapte în care ai brusc nevoie de o carte; chiar şi la trei dimineaţa, chiar dacă e o carte pe care ai părăsit-o şi ai şters-o din inimă de ani şi ani, nu te va dezamăgi niciodată, va coborî din raft şi îţi va ţine tovărăşie la nevoie. Nu va încerca să-şi ia revanşa sau să se scuze sau să se întrebe dacă merită să o facă, dacă tu o meriţi sau dacă vă mai potriviţi, va veni pe loc, de îndată ce i-o ceri. O carte nu te va dezamăgi niciodată.”
Recunosc şi am dovedit faptul că am o problemă zdravănă cu cei care nu ştiu să aprecieze cărţile, o problemă peste care nu pot să trec şi nici nu sunt convins că aş vrea să fac asta. Trec mai uşor peste simplul fapt că sunt persoane care n-au nimic în comun cu cărţile (deasemenea trist) decât peste acela că ai putea desconsidera o carte fără să doreşti să o priveşti în ansamblu. Asta a fost concluzia principală pe care am tras-o anul ăsta, un rezultat oarecum problematic şi complicat dar adevărul e că niciodată nu vei putea falsifica concluziile. Cel mult poţi schimba datele problemei. În cazul ăsta nu este valabil aşa ceva. Pornind de la fragmentul precedent sunt nevoit să precizez că modul în care eu sunt construit mă obligă cumva să revin după ceva timp şi la oameni, nu doar la cărţi. Ăsta este motivul pentru care ştiu de pe acum că nu voi avea niciodată acces la linişte, la liniştea pe care o gândeşti atunci când revii la cărţi. Mi se pare că oamenii nu vor fi niciodată o sursă de linişte chiar şi atunci când poţi purta pentru ei cele mai pure şi blânde sentimente. Dar intru deja pe un alt teren de discuţie pe care îl voi aborda altă dată unde ajutor îmi va fi tot această carte minunată: Poveste despre dragoste şi întuneric.
[Toate citatele (textele scrise în italic) fac parte din romanul Poveste despre dragoste şi întuneric, scris de Amos Oz şi publicat de editura Humanitas Fiction în anul 2008]
Datorită stilului în care par a-mi neglija momentan viaţa, simt nevoia să-mi fac nişte jurăminte, promisiuni solemne, să mă iau la întrecere cu viaţa şi să ajung să fac ceva concret din ceea ce mi-ar plăcea şi din ceea ce-mi doresc, lucruri care se suprapun destul de mult cu ceea ce m-ar putea împlini pe plan personal.
