Evanghelia după Fiul

evanghelia_dupa_fiulDintre cele trei cărţi scrise de Norman Mailer pe care le aveam în bibliotecă, hotărât să citesc şi una de-a lui, am scos în cele din urmă Evanghelia după Fiul gândindu-mă că este şi în ton cu sărbătorile şi că s-ar potrivi perfect. N-am fost departe de adevăr. Am găsit în acest roman o scriitură cât se poate de lejeră, un stil foarte bine adaptat situaţiei relatate, prin urmare am descoperit o carte tocmai bună de citit ca să nu te plictiseşti.

Romanul este exact ceea ce anunţă titlul: propria relatare a lui Iisus asupra evenimentelor vieţii sale, a patimilor şi a răstignirii, văzute însă de un Iisus mult umanizat, un Iisus (Ioşua – cum este pomenit în carte) care învaţă să fie fiul lui Dumnezeu mai mult decât faptul de a fi ştiut deja lucrul ăsta. Avem de-a face cu un Iisus nesigur pe propriile lui acţiuni, care are uneori dubii asupra împlinirii propriilor sale minuni, dar care datorită religiozităţii şi comunicării sale cu Tatăl ştie că are de îndeplinit nişte scrieri. Fără să se abată prea mult de la textele canonice, acest roman al lui Norman Mailer mizează în primul rând pe persoana I a relatării. Mie nu mi s-a părut cine ştie ce faptul că în acest roman Ioşua contestă parţial verdicitatea evangheliilor lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan; atâta timp cât percepi totul ca pe o operă de ficţiune nu ai de ce să te intrigi în faţa a ceea ce citeşti.

Mai multe n-ar mai fi de spus: povestea este cât se poate de cunoscută, găsim în carte atât minuni cât şi diferite învăţăminte transmise de Iisus. Ceea ce este interesant stă mai mult în perceperea timpului scrierii acestei “evanghelii”. Ea pare scrisă la mult timp după sfârşitul tuturor evenimentelor, adică de un Ioşua mutat deja de pe pământ. Am avea astfel de-a face nu doar cu o evanghelie scrisă de Iisus însuşi, ba chiar şi cu o revelaţie a Lui referitoare la tot ce s-a întâmplat. Astfel îndoielile din roman îşi pierd sensul.

Norman Mailer – Evanghelia după Fiul, Editura Polirom, 2006

Posted in carti, Norman Mailer, religie, ultima carte citita | Leave a comment

Cum se aplică principiul compromisului

07042010 În viaţa mea secretă există loc atât pentru compromisuri cât şi pentru acţiuni şi decizii directe care, fără a fi opusul compromisurilor, nu rezolvă totuşi nimic. Şi pentru că ele există atunci trebuie să acceptăm faptul că eu-ul actual nu e nimic altceva decât o adunătură de decizii, acţiuni şi compromisuri făcute într-o viaţă secretă. În mare parte. Restul s-a mai scris şi nu ne interesează acum.

În clipa actuală sunt nevoit nu numai să trăiesc tot viitorul posibil care-mi este dat, dar şi să-l înfăptuiesc. Gândesc permanent sute de posibilităţi prin care aş putea acţiona pentru a trece într-o stare următoare pe o scală a împăcării cu sine. Dacă ar trebui să renunţăm la trecut numai pentru că ne-ar fi mai bine (ce iluzie) atunci ne-am trezi brusc nişte persoane fără identitate.  Cine am fi atunci? Nişte cerşetori în prezent căutând un viitor care nu le aparţine.

În viaţa mea secretă nu a existat niciodată certitudine. Certitudinea a ce? Nu poţi să fii sigur de un cuvânt scris pe hârtie, cu atât mai mult poţi să te îndoieşti de cuvintele rostite sau de gesturile scăpate instinctiv. Poţi să te îndoieşti de orice, de legile fizicii, poţi să te îndoieşti de viitor atât timp cât îţi este neclar trecutul.

În viaţa mea secretă, ca şi în oricare alta, sunt responsabil pentru acţiunile mele. Acesta este motivul pentru care, în lipsa unui factor declanşator reprezentat de un simplu dialog, aleg să nu mai înaintez înspre trecut şi să păstrez distanţa de cinci kilometri la care m-am instalat şi să fiu ceea ce-am fost obligat să devin: indiferent. Asta chiar dacă, datorită unui principiu al compromisului, ai plecat purtând în palmă o castană.

Posted in feelings, in cealalta extrema, love, people, personal, timp | 7 Comments

Mental

0505065 În loc să mănânc mi-am scos din frigider o cutie de bere.

şi călăreţul merge glorios înspre dunele grele

pe raftul bibliotecii găsesc: cărţi, pietre, un ceas, o sticlă de parfum, o cremă de faţă, bufniţe, medicamente, o maşinuţă, insigne, un suport de creioane, un deodorant, un mouse pe care nu-l mai folosesc de mult, cd-uri.

don’t ask me anything!

Pentru că viitorul acesta, incert şi departe, vine prin dune prevestind moarte.

şi cine-a ştiut bătăliile pe care le-am câştigat, şi cine-a uitat drumurile pe care m-am pierdut

astăzi visez la Adamastor, la soarele apunând peste Tejo, la Praça Luis do Camões.

Spune-mi pe nume.

aceasta nu este o poezie

Posted in cadere in vis, drinking, music, nebunie, personal, scrieri | 2 Comments

tot un fel de somn

05042010 mi-e atât de foame de culorile lumii tale,
mi-e foame de sfera ta de interes,
de părerile tale, de repulsia ta,
de clipele pe care le-am fi putut avea
într-un timp imaginar nemăsurabil.

şi mi-e frig, mi-e frig de lipsa apropierii tale,
mi-e frig de indiferenţă şi de conştiinţa faptului
că la ore târzii nu mai circulă nimeni cu autobuzul,
nimeni decât eu citind din greu în lupta mea cu somnul
şi cu dragostea – care e tot un fel de somn,
un somn aparte şi greu din care nu te mai trezeşti niciodată.
se strânge în tine, se înghesuie precum cărţile în bibliotecă
şi pulsează ca o inimă, aşa cum pulsează luna pe cer
în întunericul nopţii.

(scrisă cândva prin noiembrie 2008)

Posted in feelings, in cealalta extrema, love, personal, poezii, scrieri | 3 Comments

Moştenitoarea tărîmului pierdut

mostenitoarea_taramului_pierdutUn roman despre o altfel de Indie decât am fi fost obişnuiţi, despre o Indie aflată într-un proces din ce în ce mai accelerat de descompunere; o ţară invadată de străini şi compusă din mult prea multe grupuri etnice ce-şi cer fiecare autonomia. Câteva personaje accentuat individualizate ce fac tot posibilul să-şi găsească şi şă-şi trăiască propria poveste. Moştenitoarea tărîmului pierdut este în cea mai mare parte un roman în care acţiunea se petrece în India, decât un roman despre India. Întrepătrunderile culturale evidenţiate aici răpesc considerabil aerul fermecător pe care l-am fi avut de la Eliade gândindu-ne la această ţară. Avem însă de-a face cu o scriitoare a secolului al XXI-lea (romanul a fost publicat pentru prima dată în 2006), şi implicit cu impactul acestui timp asupra temelor şi nevoii de literatură.

Străini stabiliţi în India, indieni educaţi în spiritul centrelor universitare englezeşti, refugiaţi, astea sunt categoriile umane pe care romanul le abordează cu precădere ajungând până la urmă să părăsească spaţiul Indiei şi să atingă şi subiectul emigranţilor din orient stabiliţi în marele New York. Între toţi aceştia o găsim pe Sai, nepoata unui judecător ieşit la pensie, ce-şi trăieşte adolescenţa pe domeniul acestuia din apropierea plantaţiilor de ceai de la Darjeeling. Asistăm la prima ei poveste de dragoste şi la suferinţele pricinuite de aceasta, îi vedem zbaterile şi încercările de a se apropia de cel pe care îl iubeşte. Dar aşa cum asistăm la procesul de îndrăgostire resimţit de Sai, la fel vedem şi cum dragostea dispare în neant în acelaşi timp în care se dizolvă treptat şi echilibrul acestei regiuni a ţării (numită Kalimpong), răvăşită de răscoalele indienilor nepalezi. Dintr-un alt unghi al poveştii, bucătarul judecătorului îşi trăieşte şi el istoria personală din coliba de la o margine a proprietăţii, trăind pe seama scrisorilor primite şi trimise fiului său, Biju, plecat la New York pentru o viaţă mai bună.

Felul în care evoluează povestea romanului mi-a readus sentimentul pe care l-am avut şi la alte cărţi atunci când lumea interioară a cărţii suferea un colaps şi ajungea într-un moment fragil de dispariţie. Nu sunt în măsură să-mi dau seama dacă este o carte foarte bună sau dacă îşi merită Man Booker Prize-ul pe care l-a primit în 2006. Nu mi se pare a fi nici o poveste de care să te ataşezi, la care să ajungi să ţii cumva pentru că ţi-ar transmite ceva mai mult decât o face simpla citire a cuvintelor. Nu e însă un roman rău, iar asta poţi să-ţi dai seama mai uşor. În plus, Moştenitoarea tărîmului pierdut ridică câteva probleme actuale general valabile care-i oferă totuşi o circulaţie vastă printre cititorii de literatură: globalizarea, războaiele civile, nivelul social al ţărilor din Lumea a Treia. În orice caz, Kiran Desai îmi pare o scriitoare cu potenţial. Rămâne de văzut.

Kiran Desai – Moştenitoarea tărîmului pierdut, Editura Polirom, 2007

Posted in carti, Kiran Desai, recomandari, ultima carte citita | Leave a comment

Lumină din Lumină

422303-10-1269795623950_large Lumina este unul dintre cele mai interesante fenomene pe care le trăim direct şi nemijlocit direct cu propria noastră minte şi posibilitate de percepere a realităţii. Cunoaştem deja că această lumină are capacitatea de a călători liberă prin Univers cu cea mai mare viteză posibilă1 (în vid2) şi că nimic altceva nu o mai poate egala. Atenţia pe care i-au acordat-o de-a lungul timpului oamenii de ştiinţă, filosofii, cei interesaţi de metafizică, chiar şi oamenii religioşi, ne-a oferit posibilitatea să avem astăzi anumite informaţii prin care să privim lumina cu o anumită claritate a viziunii sau de ce nu, şi cu mai multă curiozitate.

La un moment dat şi oamenii de ştiinţă se văd nevoiţi să creadă în lucruri pe care nu pot pune mâna, în idei abstracte fără temei aparent, trebuie ca pentru a demonstra veridicitatea unei teorii să introducă altele la fel de incredibile. Lumina nu există. Ne încredinţăm de faptul că noi existăm pentru că avem o idee asupra lumii în care trăim, pentru că ocupăm un volum, pentru că interacţionăm unii cu ceilalţi, însă lumina nu face nimic din toate astea. Nevoită să stea precum mine, pe un scaun, lumina nu există. De aceea ne-am convins de faptul că existenţa luminii este perceptibilă doar în mişcare, şi acceptând acest lucru ajungem la prelungirea acestui fapt: dacă lumina există, dacă avem un rezultat al existenţei ei, atunci ce este lumina? Din punctul de vedere al oamenilor de ştiinţă, prin teoriile dezvoltate de-a lungul timpului, ajungem să declarăm concis că lumina este un dualism corpuscul-undă. Această natură duală ne oferă toate explicaţiile de care am fi avut nevoie pentru a ne explica toate observaţiile fizice care s-au făcut de-a lungul timpului asupra comportamentului luminii. Proprietatea de corpuscul a luminii ne introduce ideea de foton, particula trasportatoare de lumină, de energie, una dintre particulele rămase încă senzaţie în lumea ştiinţei întrucât este singura particulă care nu are masă în stare de repaus. Există sau nu există, lumina fără mişcare este încă una dintre ideile greu tolerabile ale minţii. Constatările ulterioare au demonstrat faptul că acest foton generează, odată cu mişcarea sa, o undă. Unda este un “obiect fizic” ce aduce câteva caracteristici în plus faţă de cele pe care le-ar fi avut o simplă particulă. În plus, trăim intuitiv ideea de a exista într-un spaţiu în care undele călătoresc libere în jurul nostru şi chiar şi prin noi: undele radio, undele sonore sau diferite radiaţii. Lumina însă ajunge să definească ideea de undă electromagnetică, fotonul este particulă purtătoare de forţă (electromagnetică) şi în acelaşi timp, de energie. Iată cum, ceva ce-am susţiut de la bun început că nu există ajunge să transporte energie, energie care nu este nimic altceva decât viaţă.

light1 Din punct de vedere religios aflăm din Biblie că imediat după existenţa lumii (“cerul şi pământul”), lumina este primul lucru creat prin cuvânt direct de la Dumnezeu: “Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi a fost lumină” (Fac 1, 3) Este interesant de văzut cum, dacă cerul şi pământul iau naştere prin voinţă, lumina este făcută prin cuvânt. Lăsând însă cuvântul la o parte (ceea ce-a constituit iarăşi multe probleme de gândire încă neelucidate), prin cele spuse mai înainte tragem concluzia că dacă “cerul şi pământul” fuseseră deja create, adică dacă am trecut de momentul în care există spaţiul ca îmbinare de dimensiuni în care ar fi putut să existe ceva încă negândit, Dumnezeu lasă liberă lumina, adică energia ce pune în mişcare Universul.

Religia este în primul rând, pentru a-ţi justifica libertatea, o chestiune de alegere. Alegi să crezi lucrurile care îţi oferă cele mai multe răspunsuri, care te integrează cel mai bine în spaţiul în care trăieşti, cu formele exacte în care simţi. Religia ar trebui să însemne, înainte de orice, religiozitate, adică un “sentiment religios profund”3 menit să îl aducă pe om în contact cu divinitatea, nu să-l supună ei. Legătura dintre om şi conştientizarea complexităţii Universului în care trăieşte eu o numesc religiozitate. Mai presus de aceasta nu se află decât adevărurile personale, cele care nu pot fi cuprinse în nicio teorie şi de către nicio religie, cele care-ţi definesc limitele şi chemările intrinseci.

Toate aceste cuvinte nu-şi doresc decât să scoată în evidenţă semnificaţiile pe care slujba de Înviere îmi pare a le avea. Punerea luminii în centrul celei mai mari sărbători creştine, având sau nu un anumit context, este unul dintre marile atuuri pe care le are creştinismul. Ideea care învăluie această slujbă: fenomenul propagării luminii de la un om la celălalt, faptul de a veni şi de a lua lumină, posibilitatea de a da din lumina ta şi altora, toate aceste reprezintă nişte percepte creştine strânse într-un singur loc, într-o singură idee: aceea de renaştere, de revenire la viaţă, de reconciliere. Trăim astfel renaşterea Universului personal, asistăm simbolic la naşterea unei lumi în care credem şi n-a mai ajuns deloc să ne mire că toate astea se fac prin intermediul luminii. Şi pentru că, spuneam mai înainte, religia este o chestiune de alegere, eu am ales să cred în lumină.

_______________

1. Viteza luminii: c=300000 km/s
2. Vid = “Spațiu lipsit de orice corp material sau în care particulele materiale existente sunt extrem de rarefiate.” (Sursa)
3. (Sursa)

Posted in atitudine, filosofie, lumina, religie, viata | 3 Comments

Eternul indefinit

03042010 Trăiesc convingerea faptului că nu avem cum să simţim regretul unei persoane care ne-a abandonat. Înţeleg acest abandon ca pe o distanţă creată forţat de către unul dintre cei implicaţi. Întrucât îndepărtarea n-a fost înfăptuită de mine, pentru că n-am avut niciun cuvânt de spus, îmi absolv posibilitatea de a-mi face mustrări de conştiinţă pentru a justifica spaţiul creat. După un anumit timp de conştientizare, regretul ar trebui să fie resimţit de cel care abandonează. Cel care renunţă trebuie să îşi asume riscul de a nu se mai întâlni niciodată cu obiectul la care a renunţat. Cu toate acestea, atunci când vorbim despre oameni, ajungem să luăm în calcul şi posibilitatea faptului de a reveni asupra deciziei/instinctului/faptei şi de a schimba ceva anume din cursul natural al lucrurilor.

Căderea este de cele mai multe ori ceea ce conştientizează regretul. Este metafora absolută în care se reunesc singurătatea, eşecul, întunericul şi multe altele dintre temerile noastre curente. Căderea ne poate oferi în acelaşi timp celorlalţi (cu propria recunoaştere) sau ne poate îndepărta şi mai mult, în virtutea inerţiei care îndepărtează galaxiile una de cealaltă.

În aceste condiţii nu mai putem să discutăm despre cum şi de ce, nu mai încercăm să înţelegem motive, lăsăm la o parte instincte şi ne refugiem într-o stare care nu poate fi descrisă. Nimic nu mai contează decât aparenta apropiere care, pentru a nu ştiu câta oară, se scufundă în tăcere.

Posted in feelings, filosofie, in cealalta extrema, love | Leave a comment

Fernando Pessoa

“Atunci când simţim toate lucrurile cu atâta subtilitate, devenim indiferenţi la tot restul, deşi nu indiferenţi şi la ceea ce nu putem să obţinem – senzaţii care ajung în suflet şi li se prezintă sub un aspect încă embrionar, activităţi umane care sunt proprii facultăţii de a simţi în profunzime, pasiuni şi emoţii pierdute printre unele reuşite de altă natură.” (Fernando Pessoa – Cartea neliniştirii)

Prima şi prima dată l-am cunoscut pe Fernando Pessoa într-un context ce n-avea legătură cu opera lui: prin intermediul statuii din Chiado, din faţa cafenelei A Brasileira, acolo unde aveam să aflu că revenea frecvent în timpul vieţii. Aşa am aflat că statuia îl reprezintă pe el, pe Fernando Pessoa, un scriitor portughez. Atât. Mai apoi, aflându-mă în faţa mormântului său din O Mosteiro dos Jerónimos, aveam să aflu că a fost un mare poet al secolului al XX-lea şi că a scris folosindu-se de mai multe pseudonime cărora le-a creat identităţi şi vieţi distincte.

fernando_pessoaL-am cunoscut apoi, la mult timp după ce m-am întors în ţară, ca un personaj imaginat de José Saramago în romanul Anul morţii lui Ricardo Reis, unde apare atât Fernando Pessoa scriitorul (sub forma unui spirit rătăcitor) cât şi Ricardo Reis, unul dintre alter-ego-urile acestuia. Ceva mai apoi, fiindu-i mult recunoscător lui Octavian, am pus mâna pe micuţul volum de versuri Mensagem (Mesajul), unde cu portugheza mea de începător, cu nişte dicţionare şi cu ceva pasiune, am descoperit nişte versuri frumoase referitoare la istoria şi fantasmele lusitane. Ultima apropiere de cuvintele lui Pessoa am avut-o prin intermediul acestei cărţi îngrozitor de pătrunzătoare dar şi cât se poate de pesimistă: Cartea neliniştirii, singurul lui volum de proză, compus din fragmente recuperate după moartea sa.

4405186-Fernando_Pessoa_statue_in_front_of_A_Brasileira_Lisbon “A gândi înseamnă a nu şti să exişti”, scrie Bernando Soares, una dintre identităţile lui Pessoa, cel căruia i-a atribuit scrierea Cărţii neliniştirii. Este o luptă permanentă între gândire şi acţiune, între interior şi exterior, aşa cum o vede omul însingurat ce trăieşte în aparenţă destinul unui om normal. Destin care nu face altceva decât să tragă nişte limite pentru sufletul însetat de absolut. Cel puţin asta mi-a lăsat mie impresia acest scriitor fenomenal.

Posted in carti, citate, din carti, Fernando Pessoa, in cealalta extrema, la monde, people, portugal, recomandari | 2 Comments

Când distanţele dintre oameni nu se pot măsura cu rigla

12 N-am avut niciodată puterea să anticipez anumite lucruri ce-ar fi ajuns apoi să mă influenţeze într-atât încât să-mi rămână foarte bine întipărite în minte. Şi totuşi lucrurile se întâmplă ba luându-mă prin surprindere, ba lăsându-mă devastat ca-n urma unei furtuni.

Oamenii ar trebui consideraţi obiecte perfecte de lucru ale unei teorii complexe ce-ar îmbina haosul, probabilităţile, studiul sentimentelor şi multe alte ramuri din multe alte domenii încurcate şi greu de înţeles. Ajungem să avem impresia că putem cunoaşte multe lucruri din jurul nostru, putem gândi existenţa găurilor negre, ne chinuim o viaţă întreagă să dovedim existenţa unor particule teoretice, şi toate astea ne bucură până în clipa în care pătrundem puţin cu gândul şi în interiorul nostru. Aparenta cunoaştere a sinelui ne tulbură mintea, totul până când ne dăm seama că nu suntem centrul universului şi că distanţa de la noi până la o altă persoană pare a se măsura câteodată în ani-lumină.

[…]

13Uneori mă lovesc răspunsuri ale unor întrebări la care n-am ştiut să-ţi răspund. Mă trezesc din somn, vin peste mine atunci când merg pe stradă sau atunci când citesc, declanşate de un gest firesc, de parcă toate aceste întrebări m-au bântuit încontinuu. Aşa reuşesc să-mi construiesc o lume aparte, lumea în care nu-s valabile decât răspunsurile întrebărilor la care n-am ştiut să-ţi răspund, în care legile fizicii nu-s adevărate şi nimic altceva în care să cred nu există. Fiinţa ta, vibrândă pe stratul superficial de la suprafaţa creierului meu, îmi întăreşte convingerea că există o groază de lucruri care nu există sau care par că nu există. Şi că trăim simultan toate posibilităţile probabilistice generate de fiecare eveniment din viaţa noastră.

Acestea sunt condiţiile în care se poate construi teoretic un viitor-fantomă în care doar un nebun ar mai putea crede. Să visez că vom merge împreună la cumpărături şi că ar fi aici o intimitate la care ar lua parte şi ceilalţi, să visez că vom bea împreună ceaiul de dimineaţă şi că ne vom povesti cărţi, să visez că ne vom spune poveşti şi că atingerea mâinilor noastre va genera universuri paralele. Ai fi astfel normalitatea mea, singura astfel de noţiune în care m-aş mai putea integra.

Posted in cadere in vis, feelings, filosofie, ganduri, love, pasiuni, personal, scrieri, viata | 7 Comments

Între absolut şi nimic

În conştiinţa Universului ăsta imens persoana mea a uitat să se nască. Închis undeva la mii de galaxii depărtare, sufletul pulsează în interiorul unui cocon în jurul căruia se învârte permanent o rază de lumină. E acea stare în care oamenii nu există şi nici nu visează a exista vreodată, în care identităţile se petrec laolaltă ca nişte particule sălbatice din interiorul unui atom.

Ne amintim totul în măsura în care am uitat totul. Vedem totul pe o scară gradată pe care nu se poate măsura decât nimicul. Trăim totul în interiorul unui singur trup fără ca uneori să lăsăm impresia că am trăi ceva semnificativ. Viaţa nu ne mai e decât o metaforă, restul trebuie să inventăm noi, trebuie să muncim neîncetat pentru a putea purta după noi acea bucată de conştiinţă care ne defineşte.

Şi adevărul care ne guvernează şi pe care unii nu-l vedem pentru că nu avem simţul de a o face, este că trăim într-o stare de maximă fragilitate. Nu suntem şi nu deţinem nimic, trupul se surpă la o simplă zvâcnire mai puternică a inimii, sufletul se pierde într-un spaţiu infinit atunci când este lovit de o forţă pentru care nu găsim explicaţii pe deplin. Trăim ancoraţi de o nevoie disperată după dragoste, ne sălbăticim într-o lume plină de oameni care nu reuşesc să ne transmită nimic, ne strângem într-o fiinţă aparte cu o sensibilitate ca aceea a baloanelor de săpun.

Posted in cadere in vis, filosofie, ganduri, love, the doors, viata | 2 Comments