Urmările jocului cu trecutul

18042010 Doar pentru că a fost neapărat nevoie, m-am pus pe scormonit/sortat/aruncat nişte hârtii/reviste/agende păstrate din vremuri imemorabile (şi n-am decât douăzeci şi unu de ani), aproape uitate. Dacă ar fi fost după mine, în ciuda faptului că sunt un strângător, că nu-mi vine să arunc nimic, nu m-aş mai băga peste (mai ales) hârtiile scrise, peste care s-a pus timpul. Amintiri din şcoala generală, din liceu, nişte mail-uri printate, lucrări de control de pe la şcoală, toate reprezintă nişte dovezi că avem viaţă, prin urmare avem un trecut. Cel mai bine ar fi însă ca el să rămînă doar aşa, un trecut care să se manifeste prin noi, prin ceea ce-am trăit şi prin oamenii pe care i-am cunoscut, nu prin hârtii. Mi-am dat astăzi seama, când am terminat cu ultima hârtie, c-am ieşit de-a dreptul epuizat, că-mi vine să plâng, că trăiesc acum tot ceea ce-am trăit până acum, ceea ce nu-i neaparat bine chiar dacă ceea ce ai trăit a fost frumos şi ţi-ai fi dorit să retrăieşti astea. Să retrăieşti din prezent ceea ce-ai trăit cândva nu-i prea plăcut. Te loveşte inexorabilul fapt de a trebui să priveşti în faţă timpul-care-nu-mai este, cu toate lucrurile, dar mai ales persoanele care au făcut parte din el. Sănătatea noastră psihică este direct dependentă de gradul în care reuşim să ne înrădăcinăm în prezent. Orice abatere de la prezent reprezintă o deviaţie de la realitatea actuală, prin urmare o malformaţie de integrare în obişnuit, fără ca obişnuit să însemne normalitate. Am aruncat o parte din reviste, mi-am pus mai departe la păstrare lucrările de control, am privit câteva fotografii, am mai citit nişte rânduri pe care le-am scris atât de demult încât nu numai c-am uitat de ele dar mi se par atât de străine încât îmi dau seama cât de prăpăstioasă mi-a fost transformarea. Şi astfel m-am trezit invadat de nişte amintiri pe care le preţuiesc nespus, aşa cum după un timp nu mai au valoare decât amintirile cu oameni care nu mai sunt, la care nu mai poţi merge să povestiţi împreună întâmplări care v-au făcut fericiţi. Nu ştiu cum să descriu mai bine ceea ce simt acum, dacă e dor sau ceva mai mult pentru care nu s-a inventat încă un cuvânt, ştiu doar că uneori e foarte greu să rezişti timpului care s-a strâns în tine şi care aşteaptă tăcut până când găseşte momentul prielnic de atac. În clipa asta nu mai există niciun mijloc de apărare, nimic în care să te ascunzi, pentru că orice ai fi avut a fost câştigat tot prin timp.

Posted in cadere in vis, circumstante, feelings, personal, timp, viata | 5 Comments

Călătoria conştiinţei prin timp

17042010 Aflam zilele trecute despre adolescenta croată de treisprezece ani care trezindu-se dintr-o comă nu mai ştia să vorbească limba sa natală, ba chiar vorbea fluent germană, o limbă pe care n-o stăpânea până la evenimentul cu pricina. Strict din punctul meu de vedere, chestia asta îmi pare a confirma nişte credinţe şi teorii pe care le cresc neîncetat în mine.

Dacă ne-am putea explica incapacitatea de vorbi limba croată prin nişte deteriorări suferite de creier în timpul perioadei de comă (apărută şi ea fără motiv), pare însă foarte greu de înţeles cum de poate să vorbească o limbă pe care nu o cunoştea îndeajuns. Ca şi cum s-ar fi activat o memorie ascunsă din care s-a revărsat faptul crunt de a trebui să vorbeşti cu proprii părinţi prin intermediul unui traducător. Ce să înţeleagă din asta nişte oameni de rând?

Ce se ascunde de fapt în spatele incredibilei complexităţi a minţii umane? Ce este conştiinţa de fapt, în ce măsură ne aparţine memoria personală sau cât de mult ne putem încrede în realitatea care ne înconjoară? Ce trăim cu adevărat într-o stare de comă sau ce o influenţează? Interacţionează cumva conştiinţe multiple între ele în situaţii limită? Călătoreşte conştiinţa prin timp anesteziindu-se de fiecare dată atunci când face cunoştinţă cu “realitatea”? Sunt doar câteva întrebări pe care setea mea de cunoaştere mă obligă să mi le pun pentru a mă putea împăca cu realitatea de care mă simt nevoit să mă îndoiesc. Poate că tocmai în clipa asta aşteptăm să ne naştem într-o altă realitate sau poate că de fapt trăim moartea unei alte realităţi. Poate chiar toate astea la un loc.

Posted in de moment, filosofie, la monde, people, viata | 4 Comments

E cineva în oraşul ăsta?

travkaNu mă mai aşteptam să am ocazia vreodată să-i văd live. Mă împăcasem cu gândul despărţirii lor şi nu mai făceam decât să ascult între cei patru pereţi ai camerei mele melodiile de pe cele două albume lansate de ei: Corabia nebunilor şi Vreau să simt Praga. Se numesc Travka şi aşa cum mi-am putut întări aseară convingerile, sunt una dintre cele mai tari trupe existente pe scena muzicală românească. Concertul de revenire de aseară din Silver Church a fost o experienţă de-a dreptul bestială, puţin peste două ore de muzică live la cea mai înaltă calitate, plus o atmosferă de zile mari. Mi-a rămas impresia că Travka n-ar avea nicio problemă să electrizeze publicul la un mare festival, având în faţa mii de persoane. Au cântat mai tot ce se putea cânta plus încă vreo două cântece noi, au făcut atmosferă, pe scurt: au fost foarte tari. Mă aşteptam la ceva asemănător dar a fost chiar mai tare decât credeam că va fi. Publicul a fost şi el foarte tare, agitat, săltăreţ şi cu un mare chef de pogo, într-un cuvânt unul în care să nu te plictiseşti. Nu c-ai fi avut cum. N-am de gând să ratez de-acum încolo vreun alt concert Travka în Bucureşti.

Posted in concerte, events, music, Travka | 1 Comment

Diferite procese care au loc atunci când dormim

15042010 Mama mă întreabă dacă să-mi facă o cafea. Pentru că mama îşi va face oricum o cafea, întrebarea vine de la sine ca şi cum m-ar fi întrebat dacă mi-e foame. Îi spun că da, nu mi-e foame dar aş bea o cafea, pentru ca mai apoi să apăs pe butonul roşu al telecomenzii şi să mă răsucesc pe canapea învelindu-mă cu pătura. Am adormit. Când m-am trezit, cafeaua mă aştepta pe masă aflată la o temperatură ce tindea la un punct critic în care am fi ajuns să declarăm: s-a răcit. Totuşi e mult spus aşa; ar însemna să recunoaştem deschis faptul că la temperatura camerei lucrurile sunt reci, adică este frig, ceea ce nu-i neapărat adevărat. Totuşi numim cafeaua la temperatura camerei ca fiind rece recurgând la un limbaj derivat care să ne camufleze minţile tulburi. S-a răcit? Nu, nu s-a răcit încă. Încă miroase a cafea şi cana e încă mai caldă decât e mâna mea care-o prinde pe lângă toartă, ca pe un pahar, prin urmare nu s-a răcit încă. Între timp mama a fost la cumpărături şi a uitat să cumpere cartofi, ceapă şi mărar cu toate că a cumpărat pâine şi apă. Dar nu ceea ce realizezi contează mai mult, ci tocmai lucrurile la care ai rămas în urmă, adică lucrurile pe care ai uitat să le cumperi sau temperatura pe care a pierdut-o cafeaua în timpul în care ai dormit. Şi când te gândeşti că multe se întâmplă fără ca măcar să fim conştienţi…

Posted in circumstante, drinking, ganduri, personal, scrieri | 4 Comments

viaţa pe care o trăim cu toţii

te-am aşteptat mult.
se făcuse deja seară şi oamenii
începuseră să plece de la muncă
umplând tramvaie şi metrouri
vorbind neîncetat la telefoane
şi toţi treceau pe lângă mine
şi toţi aveau gânduri care mai de care
şi probleme, şi griji, unii ar fi trebuit
să cumpere ceva de mâncare…
te-am aşteptat până s-a făcut iarnă
şi-am mers să bem ceai la cărtureşti
şi te-am strâns de mână, ţi-am dăruit o carte
şi m-am întins pe jos în zăpadă;
eram fericit că râdeai
şi că aveam cele câteva clipe ale noastre
aşa cum aveam un nume şi carne
în trupurile pe care le târam după noi.
apoi te-am aşteptat până ai terminat liceul
şi până te-ai înscris la facultate
şi până ţi-ai dat seama că fericirea
e viaţa pe care o trăim cu toţii,
că e visul supurând din ea,
că fiecare clipă ce ni se scurge printre cuvinte
ne este întreg destinul.
apoi te-am aşteptat până m-ai strigat pe nume,
până ţi-ai dat seama cu adevărat cine sunt,
şi-n tot timpul ăsta am scris jocul nebunilor
şi-o groază de alte chestii, multe dintre ele irosite,
aruncate, şterse, uitate prin foldere, bibliorafturi,
pentru că până la urmă te-am aşteptat
până în clipa în care ne-am întâlnit, cu ceva ani în urmă,
şi-am conştientizat că suntem străini,
născuţi din vise diferite, clădiţi din cuvinte diferite,
şi că pentru noi nu există alăturare mai mare
decât îmbrăţişarea tăcută, secretă, mută,
aruncată în întunericul nopţii,
în noapte, în noi.

(scrisă cândva prin septembrie-octombrie 2008)

Posted in feelings, in cealalta extrema, love, personal, poezii, tineri | 8 Comments

The Little Prince

the_little_princeIată cum mi-am adus eu aminte într-o zi că mi-am cam rămas dator cu o carte pe care ar fi trebuit să o fi citit cu mult timp în urmă. Astfel am scos din bibliotecă Micul Prinţ al lui Antoine de Saint-Exupéry şi m-am afundat în aventura acestui personaj venit de pe o planetă unde totul este mic şi unde soarele răsare de atât de multe ori. Micul Prinţ este un copil, unicul locuitor al planetei sale, pornit în aventura descoperirii altor planete printre care şi a Pământului, cu tot ce înseamnă el.

Micul Prinţ este un copil care deţine multe răspunsuri dar căruia nu i s-a alterat curiozitatea. Poate de aceea nu lasă nicio întrebare fără răspuns. Probabil că ne-am dori să întâlnim cu toţii la un moment dat când ne-am afla într-o situaţie grea un Mic Prinţ care să ne ţină companie şi care să ne povestească diferite lucruri care să ne abată de la propriile probleme. Micul Prinţ, cu problemele sale referitoare la planetele prea mici, la oamenii de afaceri, la beţivi, la felinare, vulpi sau geografi, descoperă lumea în tot ansamblul ei, Pământul fiind doar una dintre sursele posibile de cunoaştere.

Despre carte n-aş avea totuşi prea multe de spus. Dacă n-ar fi ilustraţiile de aşa natură cât să inspire ideea de carte pentru copii, eu n-aş vedea în Micul Prinţ decât o altfel de poveste spusă oamenilor mari.  Aproape ideea pe care mi-a inspirat-o Bătrânul şi marea. Apropo de oameni mari, Micul Prinţ se pare că ştie multe lucruri de aceştia, ba chiar ştie mai multe decât ei.

Prin urmare acest Mic Prinţ este un prieten livresc pe cinste, la care ai reveni din când în când pentru a mai purta o discuţie destinsă cu cineva drăguţ. Nu am eu o foarte mare idee despre cât de mult reprezintă cartea asta, ştiu însă că aş putea face o pasiune pentru ea în ceea ce priveşte obiectul în sine. Totuşi exemplarul meu n-a avut ilustraţii colorate şi nu m-a făcut să mă simt copil citindu-l.

The stars mean different things to different people. For some they are nothing more than twinkling lights in the sky. For travellers they are guides. For scholars they are food for thought. For my businessman they are wealth. But for everyone they are silent.

Now here is my secret. It is very simple. It is only with one’s heart that one can see clearly. What is essential is invisible to the eye.

Antoine de Saint-Exupéry – The Little Prince, Wordsworth Classics

Posted in Antoine de Saint-Exupery, carti, citate, din carti, ultima carte citita | 8 Comments

D’ale blogului

Recunosc că am un chef nemaipomenit să vă bombardez cu muzică. Atunci când aş avea ceva de transmis şi din diferite motive nu pot să scriu (oboseală, proastă dispoziţie), aş trânti o melodie care mie să-mi fie de ajuns pentru momentul respectiv. O mare parte din viaţa mea e muzică. Nu mi-ar plăcea însă ca acest spaţiu personal să devină o adunătură de filmuleţe muzicale şi să mă distrag astfel de la scris. Vom vedea.

Posted in blog, de moment | 8 Comments

Sentimentul pulsând

11042010 Tăcerea din mijlocul nopţii creşte odată cu ea sentimentul pulsând în mine. O castană pe birou, din toamna trecută, aşteaptă nesfârşitul. Nu se întâmplă nimic, aceste singurătăţi se reîntâlnesc foarte greu, uneori numai la capătul lumii. Trăind numai prin vanităţi ascunse şi prin exces de ego, uitând de celălalt, ne continuăm drumul către nicăieri. Adânciţi în conformism, ne aliniem standardelor pentru ca pe de altă parte să le renegăm. N-am fost niciodată mai sigur pe faptul că tăcerea care se întinde între două persoane nu este nimic altceva decât o formă temporară de comunicare. Temporară pentru că limita la care se duce este ori o spargere a tăcerii pentru a trece în alte faze în care se manifestă acele tensiuni generatoare de tăcere, ori o cădere într-o tăcere definitivă. Pentru a putea să terminăm pentru totdeauna cu toate astea, să ne întoarcem la discuţiile alea constructive despre fericire, ar fi nevoie nu doar de unul, ci de o serie de compromisuri care, reflectându-se unul din celălalt, vor putea transfigura discuţiile despre tăcere în eseuri veritabile despre fericire. Al meu s-a împlinit.

Posted in feelings, in cealalta extrema, love, personal | Leave a comment

Conştiinţa raţiunii

10042010 Acest fel de a simţi lucrurile avea să mă definească total. Înţelegeam totul altfel şi gândeam mai pătrunzător, contemplam peisaje şi vorbeam cu marea aşa cum numai o persoană m-ar fi putut înţelege. Mă îndepărtam de oameni tocmai pentru că iubeam oamenii, îmi puneam speranţa în oameni pe măsură ce mă depărtam de ei. Acest fel de a simţi lucrurile mă reda mie însumi aşa cum nu-mi aparţinusem niciodată.

şi cam atât

Posted in feelings, ganduri, personal, viata | 4 Comments

Evanghelia după Fiul

evanghelia_dupa_fiulDintre cele trei cărţi scrise de Norman Mailer pe care le aveam în bibliotecă, hotărât să citesc şi una de-a lui, am scos în cele din urmă Evanghelia după Fiul gândindu-mă că este şi în ton cu sărbătorile şi că s-ar potrivi perfect. N-am fost departe de adevăr. Am găsit în acest roman o scriitură cât se poate de lejeră, un stil foarte bine adaptat situaţiei relatate, prin urmare am descoperit o carte tocmai bună de citit ca să nu te plictiseşti.

Romanul este exact ceea ce anunţă titlul: propria relatare a lui Iisus asupra evenimentelor vieţii sale, a patimilor şi a răstignirii, văzute însă de un Iisus mult umanizat, un Iisus (Ioşua – cum este pomenit în carte) care învaţă să fie fiul lui Dumnezeu mai mult decât faptul de a fi ştiut deja lucrul ăsta. Avem de-a face cu un Iisus nesigur pe propriile lui acţiuni, care are uneori dubii asupra împlinirii propriilor sale minuni, dar care datorită religiozităţii şi comunicării sale cu Tatăl ştie că are de îndeplinit nişte scrieri. Fără să se abată prea mult de la textele canonice, acest roman al lui Norman Mailer mizează în primul rând pe persoana I a relatării. Mie nu mi s-a părut cine ştie ce faptul că în acest roman Ioşua contestă parţial verdicitatea evangheliilor lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan; atâta timp cât percepi totul ca pe o operă de ficţiune nu ai de ce să te intrigi în faţa a ceea ce citeşti.

Mai multe n-ar mai fi de spus: povestea este cât se poate de cunoscută, găsim în carte atât minuni cât şi diferite învăţăminte transmise de Iisus. Ceea ce este interesant stă mai mult în perceperea timpului scrierii acestei “evanghelii”. Ea pare scrisă la mult timp după sfârşitul tuturor evenimentelor, adică de un Ioşua mutat deja de pe pământ. Am avea astfel de-a face nu doar cu o evanghelie scrisă de Iisus însuşi, ba chiar şi cu o revelaţie a Lui referitoare la tot ce s-a întâmplat. Astfel îndoielile din roman îşi pierd sensul.

Norman Mailer – Evanghelia după Fiul, Editura Polirom, 2006

Posted in carti, Norman Mailer, religie, ultima carte citita | Leave a comment