Întâmplări din irealitatea imediată

Din rândul întâmplărilor absolut comune care ne învăluie în fiecare zi, mă văd obligat să povestesc situaţia cu care mă confrunt, mai precis aceea de a o convinge pe mama să nu pună ouă la clocit într-un incubator pe care habar n-am de unde l-a mai adus. Toată această poveste ar trebui să se întâmple fix în apartamentul în care locuiesc, fix în Bucureşti, cu gândul ca atunci când vor ieşi puii (!!!) să-i ia şi să-i ducă la ţară. N-am reuşit s-o conving nimic, prin urmare am pe un scaun în hol cam 60 de ouă vârâte într-o cutie, ouă care peste ceva timp se vor crăpa şi vor scoate puişori. Off… chestia asta mi se pare de-a dreptul hilară.

Posted in circumstante, de moment, nebunie | 8 Comments

Un fel de obişnuinţă cu sinele

12052010 Locuitul singur, fie și numai pentru vreo cinci zile pe săptămână, scoate la iveală din mine nişte amănunte care în alte circumstanţe s-ar lăsa greu surprinse. Odată cu intrarea tot mai pătrunzător în noapte ajung să-mi dau seama că trăiesc instinctiv nu atât o teamă de întuneric, ci mai degrabă o temere de spaţiul camuflat de el. N-am stare şi mă deplasez încontinuu între dormitor şi sufragerie, între calculator şi televizor, ambele-mi devin la fel de plictisitoare; becurile aprinse îmi susţin acest drum. Din sufragerie trebuie să aud muzica de la calculator, din dormitor trebuie să aud sunetul produs de televizor. Liniştea mi se pare greu tolerabilă. Nu pot face nimic productiv, mă cuprinde o agitaţie stranie şi nu ştiu ce să fac. Îmi pregătesc un ceai, mănânc morcovi cruzi, deschid câte o carte pe care am citit-o şi citesc din ea sublinierile pe care le-am făcut la momentul respectiv. În clipa asta pare că nu mai există moment, ci numai o infinitate venită de nicăieri. E ca o cufundare în nebunie, într-un neînţeles al stărilor de bază, aşa cum ţi-ai putea imagina c-ar exista omul social care nu ştie că-n lume mai există şi alte persoane ca el.

Posted in cadere in vis, circumstante, in cealalta extrema, personal | 8 Comments

Pe culmile disperării

pe_culmile_disperarii Pesimiştii nu sunt una dintre categoriile de persoane după care să mă dau în vânt, asta pentru că sunt conştient de prezenţa în mine a unui oarecare impuls pesimist pe care, fără să îl neg, încerc să-l diminuez pe cât posibil. E la fel de adevărat că printre numele mele cult se regăsesc şi astfel de persoane (precum Bernando Soares, heteronimul lui Pessoa, sau de ce nu, chiar Jim Morrison) la care am găsit interesante o groază de lucruri. Cu Cioran mă aflu acum la a doua întâlnire, după Demiurgul cel rău, şi în ciuda faptului că încă pot găsi multe lucruri de subliniat în cărţile lui, mă bucură faptul că nu simt nevoia să fac aceste cărţil unele de referinţă la care să mă raportez apoi. Sunt interesante ca lectură, vezi ce-a avut omul de zis, ai posibilitatea să-ţi întăreşti punctele de vedere… dar nici să-l iei prea în serios nu mi se pare sănătos.

În ceea ce priveşte exclusiv volumul Pe culmile disperării, care înţeleg că-i primul publicat de Cioran, aflat pare-se şi pe culmile tinereţii, nu-i deloc o cartea rea chiar dacă abundă, bineînţeles, în pesimism. Se găseşte în carte o varietate de teme care mai de care: lirismul, absurdul, eul şi lumea, agonia, grotescul, disperarea, nebunia, moartea, melancolia, extazul, contradicţiile, tristeţea, realitatea corpului, singurătatea, eternitatea, iubirea, entuziasmul, renunţarea, infinitul. Găsim astfel în tânărul scriitor al cărţii un chip foarte bine mulat pe ideea bătrânelului din fotografii, bătrânel oarecum iluzoriu, parcă nicidecum afectat de propria scriitură.

08_04_Emil-Cioran

A fost o lectură interesantă dar nu şi esenţială, aşa cum ar lăsa de înţeles multe persoane. Trebuie să precizez însă că mi-a şi plăcut.  Am să redau totuşi câteva citate.

“Experienţele subiective cele mai adânci sunt şi cele mai universale, fiindcă în ele se ajunge până la fondul originar al vieţii.”

“Orice existenţă subiectivă este un absolut pentru sine însăşi. Din acest motiv, fiecare om trăieşte ca şi cum ar fi centrul universului sau centrul istoriei, şi atunci cum să nu fie suferinţa un absolut?”

“Presentimentul nebuniei se complică de teama de luciditatea din nebunie, de teama momentelor de regăsire, de revenire, când intuiţia dezastrului ar putea fi atât de chinuitoare, încât să provoace o nebunie şi mai mare. Nu există salvare prin nebunie, fiindcă nu există om cu presentimentul nebuniei care să nu se teamă de lucidităţile eventuale într-o asemenea stare. Ai vrea haosul, dar ţi-e frică de luminile din el.

“Ochii omului văd în exterior ceea ce-l frământă în interior.”

Emil Cioran – Pe culmile disperării, Editura Humanitas, 2006

Posted in carti, citate, din carti, Emil Cioran, in cealalta extrema, ultima carte citita | 4 Comments

Sunt ai mei, ai mei sunt oare?

08052010 Nu am optzeci de ani şi nici n-am luptat în Al Doilea Război Mondial, n-am fost mâna dreaptă a lui Ceauşescu şi nici n-am crescut legat cu o funie de piciorul patului ascuns în pivniţă. N-am decât douăzeci de ani şi cu toate astea am impresia că lumea se află cu alţi douăzeci înaintea mea. “Tinerii din ziua de azi” mi se par deformaţi, situaţi într-o dimensiune paralelă, închişi în propriile lor pasiuni şi comportamente care pe mine nu m-au atins. Trăim în acelaşi loc şi-n acelaşi timp şi ne diferenţiază atât de multe lucruri când de fapt suntem cuprinşi sub un mare front de generalitate. Recunosc că nu pot înţelege multe dintre practicile celor cu vârste de peste paisprezece ani, nu mă recunosc în comportamentul lor negând că aş fi fost cumva în maniera în care sunt astăzi aceşti copii. Cei cu vârste mai mari ca a mea nu mă interesează întrucât nu mă pot raporta la ceva de care să n-am habar.

Mă simt însă dezamăgit de cei “ce-mi vor urma”. Nu toţi, bineînţeles, pentru că întodeauna trebuie să lăsăm loc câtorva excepţii în care să ne putem pune speranţa. Nu pot înţelege încercarea disperată a unora de a fi ceva ba extraordinar de fandosit, ba extrem de încadrat pe o anumită linie care-i face să pară mai “deştepţi” decât sunt. Cam o dată la fiecare doi ani trebuie să apară un nou curent (mult spus – este de fapt un împrumut kitschos din vreo altă mişcare străină de ţara noastră situată la capătul civilizaţiei) adoptat repede de toţi cei care se plictisesc prea mult repetând încontinuu că “nu ne place şcoala”, că “scul sacs”, de cei care au obosit să deseneze inimioare în caietele cu pătrăţele în timp ce vreun “tocilar” rezolvă ecuaţii cu o necunoscută la tablă, şi de cei care n-au trecut încă de faza de a scrie “te yubesc mymy” pe uşa de la WC, neapărat cu punctuleţe pe y, alături de care eventual se afişează şi un elegant SEX ca să întregească atmosfera. Și curentele astea venite parcă de nicăieri sunt exemplul cel mai bun pentru a explicita diferența dintre mine și marea de tineri din care fac parte și-n care am impresia că nu mă pot integra. A trecut şi vremea ding-ding-ping-pong-da-dum-urilor ascultate până întra-colo încât mai că deveniseră posibile candidate pentru imnul naţional, au trecut şi coafurile electrocutate şi colorate ca ouăle de Paşte, mai greu sau mai uşor ajung să treacă şi aşa-zisele plante etnobotanice care-au debilizat şi-au trimis la urgenţă zeci de tolomaci care atunci când se trezesc din somn uită să-şi mai fixeze şi creierul pus peste noapte la păstrare într-un borcan cu formol. Ce-au toţi ăştia în comun cu mine, dom’ne, mai ales atunci când încep să se certe cu moşii prin autobuze în timp ce eu îmi plec ochii timid zgâindu-mă la vreun punct imaginar de pe jos? Nu pot să nu mă gândesc după toate astea c-am avut un mare noroc să urmez drumul pe care l-am avut şi să fiu astăzi aşa cum sunt, să mă simt căzut din alte vremuri, şi nu pot să nu apreciez educaţia pe care am primit-o de-a lungul timpului şi îndrumările care mi s-au oferit. În nişte universuri paralele aş fi avut şi eu destinele celor de vârsta mea, aş fi sfârşit prin clinici de dezintoxicare gândindu-mă tot timpul cum să scap pentru a mă arunca iarăşi în prăpastia unei iluzii.

Mi se pare de doi lei hotărârea de a te apuca de fumat, asta în ciuda faptului că din an în Paşte mai trag şi eu în piept fumul unei ţigări, total fără înţeles şi mai ales total conştient de ridicolul acestui fapt. Mi se pare apoi lipsit de o minimă esenţă faptul de a agăţa prin cluburi sau de a căuta plăceri prin zone ale realităţii comune care nu înseamnă nimic. Aş spune că alcoolul e singura punte care face o legătură între aceste conştiinţe (a mea, apăsătoare, şi a celorlalţi), e singurul pericol posibil pe care îl sesisez şi singurul care mă apropie de tinerii dezlănţuiţi porniţi în căutarea unei dimensiuni periculoase.

Ba chiar mă gândesc uneori că eu sunt ăla cu probleme, că eu sunt un inadaptat, c-am stat prea mult în casă, că vai, nu ştiu să mă bucur de viaţă. Prostii. Mă gândesc apoi că-i o iluzie atât de mare dorinţa de a fi în rândul celorlalţi… De fapt singurul lucru bun de urmat e acela care te păstrează ţie însuţi în toată integritatea ta, cu toţi factorii tăi intrinseci, fără a avea nevoie să aderi la vreun curent, să-ţi vopseşti părul ca alţi n indivizi care abia au reuşit să ţină minte cum îi cheamă, sau alte chestii asemănătoare, total fără legătură cu adevărata ta identitate. Dacă peste un interval de timp nu mai păstrezi în tine nimic din cel care ai pretins a fi atunci, iată cum am reuşit să-ţi demonstrez ridicolul faptului de a fi în ton cu moda. În concluzie n-aş vrea decât să subliniez încă o dată sentimentul de dezaprobare pe care-l simt atunci când mă gândesc că sunt pus în aceeaşi oală cu o mulţime de indivizi cu care nu am nimic în comun decât întâmplătorul fapt de a ne fi născut în acelaşi an sau de a ne afla la o mică diferenţă de ani. Superficialul în care aceştia se afundă, ridicolul de care nu-şi dau seama, indiferenţa absurdă de care dau dovadă, iată ceea ce dezaprob total la ceea ce s-ar numi tinerii din ziua de azi.

Câţi ar pune pariu acum că nu-s decât un moş comunist? :)

Posted in atitudine, fumat, ganduri, people, personal, romania, scrieri, timp, tineri, viata | 7 Comments

“Ajung la Lisabona, dar nu şi la o concluzie.”

Într-o bună zi voi locui la Lisabona. Pe înserat voi merge în faţa lui Adamastor în timp ce Tejo îmi va umple sufletul de fericire. Mă voi plimba pe străzile înguste având sentimentul că le aparţin şi certutudinea că eu le aparţin lor. Mă voi fi întors pe Rua da Boa Vista rememorând clipe trecute şi sperând ca din neatenţie să mă ciocnesc de vreunul dintre indicatoarele de pe trotuar. Mă voi odihni în faţa regelui José I în timp ce vasele îşi vor face plimbarea pe râu. Oamenii vor trece indiferenţi pe lângă mine, vor şti că nu-s turist dar nici ce sunt exact nu vor şti, le voi vorbi limba şi mă voi fi intergat în lumea lor având iluzia că devin ceva ce nu sunt. Voi merge şi voi asculta fado născându-se pe loc de pe buzele cântăreţilor, aşa cum nu mai avusesem niciodată ocazia. Oricând voi avea poftă voi putea merge în Bélem şi să-mi cumpăr pasteis ca şi cum m-aş fi născut expres ca să fac acel drum de la Cais do Sodré până în faţa impunătoarei construcţii a Mănăstirii Ieronimilor. Din când în când mă voi refugia în Jardim da Estrela, aşa cum în Bucureşti fugeam în Ioanid ori de câte ori mă năpădea singurătatea. Voi trece prin Chiado ca prin propria mea minte salutându-l cu-n zâmbet pe Fernando Pessoa (sau pe Ricardo Reis, sau pe Álvaro do Campos, sau pe Bernardo Soares, sau pe Alberto Caeiro) în timp ce-aş fi ajuns bineînţeles la Camões şi i-aş fi spus Bom dia. Nu mai aveam nici nouăsprezece ani şi nici planuri de viitor, viitorul meu se va fi înfăptuit atunci, în clipa aia. O cădere scurtă de ploaie mă va fi afundat şi mai mult în visare şi-mi va fi prelins minţile pe pavajul din mozaic al străzilor. De data asta ar fi fost un vis real. Grădina Botanică mi s-ar fi părut (iarăşi şi iarăşi) paradisul pe pământ în timp ce de la Miradouro de São Pedro de Alcântara mi-aş scălda ochii în tot peisajul de vis al oraşului. Mă voi pierde în Alfama de mii de ori, mă voi pierde intenţionat, mă voi afunda pe cele mai înguste străduţe. Voi lua micul dejun la parterul clădirii unei voi locui. Cândva am să locuiesc la Lisabona, asta va însemna pentru mine să găsesc împlinirea. Pot vedea de pe acum toate astea, pot vedea acest mediu înconjurător care va spune totul despre mine dar nu-mi pot da seama nicidecum despre circumstanţele care ţin de o altfel de viaţă.

Însă iubesc fluviul Tejo, fiindcă are pe malul lui un mare oraş. Mă bucur de cer fiindcă-l zăresc de undeva de la etajul patru pe o stradă din oraşul de jos. Nici câmpia, nici întreaga natură nu-mi pot da ceva care să întreacă unduitoarea maiestate a oraşului liniştit, sub clar de lună, văzut din Graça sau din São Pedro de Alcântara. Şi nici un buchet de flori, oricât ar fi el de strălucitor în soare, nu egalează în ochii mei coloritul multicolor al Lisabonei. (Fernando Pessoa – Cartea neliniştirii)

Lisboa com suas casas
De várias cores,
Lisboa com suas casas
De várias cores,
Lisboa com suas casas
De várias cores…
À força de diferente, isto é monótono.
Como à força de sentir, fico só a pensar.

Se, de noite, deitado mas desperto,
Na lucidez inútil de não poder dormir,
Quero imaginar qualquer coisa
E surge sempre outra (porque há sono,
E, porque há sono, um bocado de sonho),
Quero alongar a vista com que imagino
Por grandes palmares fantásticos,
Mas não vejo mais,
Contra uma espécie de lado de dentro de pálpebras,
Que Lisboa com suas casas
De várias cores.
Sorrio, porque, aqui, deitado, é outra coisa.
A força de monótono, é diferente.
E, à força de ser eu, durmo e esqueço que existo.

Fica só, sem mim, que esqueci porque durmo,
Lisboa com suas casas
De várias cores.

(Álvaro de Campos – Lisboa, în volumul Poemas)

Notă: Titlul este împrumutat deasemenea din “Cartea neliniştirii” a lui Fernando Pessoa

Posted in citate, europa, feelings, Fernando Pessoa, ganduri, lisbon, pasiuni, personal, portugal, scrieri, travelling, viata | 2 Comments

Am preluat legătura

Puck m-a chemat să joc şi eu leapşa cu cărţi pe care prima dată o văzusem la Octavian. Ca un copil ascultător dar şi cu chef de joacă, iată-mă intrat în joc. Să vedem ce-a ieşit.

Câte cărți ai citit până acum în 2010?

N-am fost prea harnic la capitolul ăsta, mă scuz c-am avut o mulţime de chestii pe cap, dar până la urmă numărătoarea finală îmi dă 9. Puţine rău faţă de randamentul meu din alţi ani. Dar vorba lui Puck, poate oi ajunge să compensez în vară.

Câte cărți de ficțiune și câte de non-ficțiune?

8 de ficţiune, una de non-ficţiune. Plus că trei dintre cele de ficţiune au fost scrise cu inspiraţie din întâmplări existente.

Care e proporția de scriitori bărbați vs. femei?

Una dintre cărţi are doi autori, prin urmare proporţia ar fi de 9 bărbaţi – o femeie. Abia acum conştientizez c-ar fi existat vreo disproporţie la capitolul ăsta. Când citesc pur şi simplu nu-mi pasă dacă-i scrisă de un bărbat sau de o femeie.

Care e cartea preferată citită până acum în 2010?

În mod clar Toate numele – José Saramago.

Care e cartea care ți-a plăcut cel mai puțin până acum în 2010?

Probabil că pe la capătul listei s-ar găsi Copilul-umbră de Thomese şi Tu-al meu a lui Erri de Luca.

Ai început vreo carte și n-ai putut să o termini?

Din fericire n-a fost cazul anul ăsta. De fapt nu-mi place să fac asta deloc şi cred că oricât de plictisitoare ar fi o carte tot îşi merită şansa de a fi terminată. Câteodată am avut suprize plăcute cu sfârşitul.

Care e cea mai veche carte citită?

Nu e greu să-mi dau seama: Pe culmile disperării a lui Cioran, publicată pentru prima dată în 1934.

Dar cea mai nouă?

Ar fi Moştenitoarea tărâmului pierdut de Kiran Desai, publicată în 2006, cât şi And Tango makes three de Justin Richardson & Peter Parnell, din 2007.

Cel mai lung și cel mai scurt titlu?

Nu ştiu dacă să privesc din punctul de vedere al numărului litere sau al numărului de cuvinte. :) Cel mai lung ar fi Moştenitoarea tărâmului pierdut (sau And Tango makes three). Ca cel mai scurt l-am găsit pe Tu-al meu, deşi ca număr de cuvinte s-ar găsi Colecţionarul lui Fowles.

Cea mai lungă și cea mai scurtă carte?

Nu prea am dat iama în cărţi lungi dar să zicem că cea mai lungă ar fi Moştenitoarea tărâmului pierdut (470 pagini). Cea mai scurtă ar fi And Tango makes three (33 pagini şi scris foarte puţin).

Câte cărți împrumutate și/sau de la bibliotecă?

Absolut 0. N-am mai împrumutat cărţi de la bibliotecă de câţiva ani iar din ce am citit anul ăsta n-am nimic împrumutat de la cineva.  Fie le am acasă în bibliotecă, fie le-am citit în format electronic (cazul uneia singure).

Câte cărți citite sunt traduceri?

Hm… majoritatea. La număr ar fi 7.

Care e cel mai citit autor anul acesta?

Niciunul.  Toate cărţile citite sunt scrise fiecare de către un autor diferit.

Ai recitit vreo carte?

Nu.

Care e personajul preferat din cărțile citite până acum în 2010?

Aş găsi trei astfel de persoanje care din diferite motive au ajuns să-mi fie simpatice. Ar fi pinguinul Roy din And Tango makes three (pentru povestea care n-a mai avut loc în carte), domnul José din Toate numele şi bineînţeles că nu-l puteam exclude din lista asta şi pe Micul Prinţ din cartea omonimă a lui Antoine de Saint-Exupéry.

Ce țări ai vizitat prin cărțile citite?

SUA, Italia, India, Israel (pe când încă nu exista :)), Regatul Unit.

Ce carte nu ai fi citit dacă nu ți-ar fi fost recomandată?

Clar ar fi And Tango makes three. Cred că n-ar fi ajuns prea curând la mine pentru că n-aş fi auzit de ea.

Ce scriitori descoperiți în 2010 ai vrea să citești mai mult?

Probabil c-am să mai fac nişte incursiuni pe la Norman Mailer şi Kiran Desai. Pe câţiva dintre restul îi mai citisem.

E vreo carte a cărei lectură îți pare rău că ai amânat-o?

Nu. Cred că fiecare carte alege când să fie citită. Nu eu o amân ci ea mă amână pe mine.

PS: La somaţia lui Puck le chem la leapşă pe Luminiţa şi pe Capricornk13.

Posted in carti, circumstante, tags | 7 Comments

Concluzii fără sens

Aparent moment de sinceritate. Mi-ar plăcea să pot crede cu adevărat în lucrurile în care pretind că nu mi-am pierdut credinţa, să ies în lume aşa cum ar fi trebuit s-o fi făcut din primul moment, să-mi revendic şi să-mi câştig libertatea. Devine cumva mult prea plictisitor să trăieşti o viaţă exterioară aparentă în timp ce viaţa interioară are un cu totul alt limbaj, devine prea previzibil faptul de a fi dispus în orice clipă să desfăşori discuţii despre lucruri atât de importante încât ai ajuns să le pierzi semnificaţia practică. De la un anumit moment încolo viaţa n-a însemnat nimic altceva decât cuvinte, cuvinte scrise, vorbite, întoarse pe toate părţile, abstractizate, descompuse în mii de semnificaţii. Cuvinte. Evenimentele concrete care ar trebui să guverneze în acest moment starea de fapt a lucrurilor se dizolvă din prima clipă în care ajung să fie gândite. Acţiunea păleşte în faţa ideii de acţiune, esenţa guvernează existenţa. Când viaţa este compusă în cea mai mare parte din cuvinte îţi dai seama că anumite lucruri rămân în urmă, că posibile întâmplări capătă improbabilitate şi că pentru asta eşti singurul vinovat.

Mă limitez la a privi din umbră persoane care şi-au câştigat dreptul la fericire în timp ce eu, fără a simţi cumva contrariul, încă privesc cu jind la o fericire trecută. Nu câştig nimic din asta, timpul este decantat de mult, concluziile stau de mult timp înşirate pe o coală de hârtie virtuală, şi totuşi mă mulţumesc / complac cu gândul că marile semnificaţii ale vieţii mele se află în trecut. Nu ştiu ce-i aceea nefericire şi n-o pot gândi decât  la nivel intuitiv. Nu cunosc decât maximul absolut şi golul, lucruri mai mult decât suficiente pentru a putea descrie o viaţă în tot ansamblul său. Importanţa vârstei se câştigă de la an la an şi concluziile se trag abia când ai depăşit înţelesul lor.

Aştept ziua în care nu voi mai avea nevoie de cuvinte, în care nu voi mai putea folosi teorii şi abstractizări pentru a descrie lucruri pe care în realitate le trăim cu toţii şi pe care, din diferite motive, le închidem într-o aură de mister. Aştept ziua în care voi îmbrăţişa adevărul şi clipa prezentă, în care trăind cu adevărat voi fi reuşit să scot din mine acel haos care-mi scapă acum în planul realităţii curente. De fapt ar trebui să nu mai aştept, ar trebui să mă încred cu adevărat în mine şi să duc la bun sfârşit toate gândurile care iau naştere permanent. Dar cum să fac asta când în loc să trăiesc concret eu nu fac nimic altceva decât să scriu? Viaţa devine scris în măsura în care scrisul acaparează viaţa, momentele de sinceritate curg într-o fluidă învălmăşeală, îmi dau seama obosit că nu ştiu decât să scriu şi că mi-am pierdut puterea de a mai trăi ceva cu adevărat. Iată acest prezent din care îmi cer mie însumi să mă ridic.

Posted in Blogway iti zice Salut | 6 Comments

Anumite schimbări care ne iau pe nepregătite

Schimbările de vreme aduc cu ele, cel puţin în cazul meu, şi schimbări ale anumitor aspecte legate de pulsaţia lăuntrică a inimii. Dacă venirea primei zăpezi îmi răvăşea minţile, constat că asta se întâmplă şi la apariţia bruscă a căldurii. Sunt conştient de faptul că vara înseamnă pentru mine mai mult decât căldură şi aglomeraţie în autobuze, mai mult chiar decât plajă şi distracţie şi că ascund undeva o semnificaţie aparte care şi-ar găsi o decodificare în timp. Apoi îmi dau seama de importanţa faptului c-am avut puterea să-mi gestionez şi să-mi organizez armonios toate acele sentimente şi gânduri în faţa cărora s-ar găsi oameni care să se prăbuşească.

Problema cea mai apăsătoare legată de schimbările de climă e că, indiferent în ce-ar consta schimbarea, ele se produc sub un semn al entuziasmului, al încântării, al euforiei. Care e problema în acest caz? Cine n-ar fi mulţumit să simtă aburii bucuriei, sentimentul uşurinţei pentru fiecare pas pe care îl face? Eu nu pot să mă mulţumesc cu atât. E oarecum greu să duci euforia în tine la fel cum, până la urmă, e greu să porţi orice altceva de unul singur, mai ales un sentiment de bucurie. Nu ştiu însă să număr decât până la unu, orice ar întrece asta cere o redefinire a spaţiilor pe care se lucrează cu sentimente, iar asta nu mă preocupă acum.

Posted in circumstante, ganduri, personal, viata | 6 Comments

Idealul unui zâmbet niciodată descoperit

Să trăieşti într-o stare de beţie continuă. Să nu vezi altceva decât culori vii, aprinse, aflate permanent în mişcare. Să-ţi lipsească simţul diferenţelor, să aparţii întregului din jurul tău, să sesizezi armonia şi să poţi merge mai departe cu asta. Să înţelegi totul fără ca, în esenţă, să cunoşti ceva. Să zâmbeşti tot timpul, mai ales celor care au uitat să poarte cu ei acel sentiment frumos adus de un simplu răsărit de soare. Iată cum văd eu omul frumos, ideea de om pe care ar trebui să se clădească religii. Astfel nu cred c-ar mai fi persoane care să se plângă de drumul fericirii sau de ironia unui destin în care ei n-au crezut niciodată.

Posted in atitudine, fericire, filosofie, ganduri, religie, viata | 2 Comments

Despre speranţa de viaţă a sentimentului

28042010 Cu fiecare zi care trece sunt tot mai convins că într-o sferă a sentimentului1 nu există întâmplări2 care trec de la sine. Cu fiecare înaintare pe axa timpului nu fac decât să constat că iubirile nu se decantează (aşa cum aş fi putut concluziona dintr-o observaţie primară), ci se reactivează cu fiecare ocazie în care, prin diferite mijloace, reiau cu asalt inima. Ceea ce ajunge să fie oarecum surprinzător este faptul de a trăi permanent cu probabilitatea îndrăgostirii, care fără să fie un eveniment3 în sine, este o sursă de evenimente ce te aruncă iarăşi în obsesia sentimentului. Cu iubire sau fără, viaţa îşi urmează acelaşi curs. Nu acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre încărcătura noastră sentimentală, despre depozitul pe care inima îl strânge neîncetat, despre insomnii şi gânduri totale. Aş fi crezut că durata de viaţă a unui sentiment care nu conduce nicăieri se duce undeva înspre timpul necesar pentru a cunoaşte persoane noi, pentru interacţiuni complexe şi pentru alte experienţe marcante. M-am înşelat. Sentimentul nu are speranţă de viaţă. La un moment dat apariţia de nicăieri a unui nume este îndeajuns pentru răscoli toate acele simţiri pe care le-aş fi declarat decantate. E impulsul de a pune mâna pe telefon şi de a face acel lucru pe care ai considerat că nu mai are rost să-l faci în decursul ultimilor ani. Astfel ai ajuns să înveţi că resemnarea nu există şi că fiecare hotărâre se topeşte sub intervenţia inimii. Şi după toate astea, obişnuit să trăieşti în această sferă a sentimentului, îţi dai cumva seama că numele înseamnă totul în măsura în care nu este nimic şi că atunci când închizi ochii şi prin mintea ta începe să se prelingă totul, abia acum ai ajuns clar la conştiinţa faptului că n-ai cum să înlături un sentiment, şi că mai mult decât atât n-ai cum să opreşti influenţa altora. Cum să nu-ţi fie groază că n-ai putea scăpa niciodată de dragoste, cum să nu te înspăimânţi la gândul că te-ai putea îndrăgosti fără ca măcar să fi scăpat de sentimentul deja existent? Iată cum nu devii altceva decât stivuitor de sentimente ce nu fac decât să-ţi destabilizeze echilibrul.

1 – Sferă a sentimentului – spaţiul total al pasiunilor, iubirilor, sentimentelor trăite de o persoană; acea regiune a vieţii personale în care se petrec întâmplările legate de iubire (def. proprie)

2,3 – Întâmplare sau eveniment – poveste distinctă pentru care o anumită persoană îşi consumă energie emoţională în ideea atingerii unei anumite împliniri personale (def. proprie)

Posted in cadere in vis, feelings, ganduri, love, pasiuni, scrieri, viata | 8 Comments