Despre speranţa de viaţă a sentimentului

28042010 Cu fiecare zi care trece sunt tot mai convins că într-o sferă a sentimentului1 nu există întâmplări2 care trec de la sine. Cu fiecare înaintare pe axa timpului nu fac decât să constat că iubirile nu se decantează (aşa cum aş fi putut concluziona dintr-o observaţie primară), ci se reactivează cu fiecare ocazie în care, prin diferite mijloace, reiau cu asalt inima. Ceea ce ajunge să fie oarecum surprinzător este faptul de a trăi permanent cu probabilitatea îndrăgostirii, care fără să fie un eveniment3 în sine, este o sursă de evenimente ce te aruncă iarăşi în obsesia sentimentului. Cu iubire sau fără, viaţa îşi urmează acelaşi curs. Nu acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre încărcătura noastră sentimentală, despre depozitul pe care inima îl strânge neîncetat, despre insomnii şi gânduri totale. Aş fi crezut că durata de viaţă a unui sentiment care nu conduce nicăieri se duce undeva înspre timpul necesar pentru a cunoaşte persoane noi, pentru interacţiuni complexe şi pentru alte experienţe marcante. M-am înşelat. Sentimentul nu are speranţă de viaţă. La un moment dat apariţia de nicăieri a unui nume este îndeajuns pentru răscoli toate acele simţiri pe care le-aş fi declarat decantate. E impulsul de a pune mâna pe telefon şi de a face acel lucru pe care ai considerat că nu mai are rost să-l faci în decursul ultimilor ani. Astfel ai ajuns să înveţi că resemnarea nu există şi că fiecare hotărâre se topeşte sub intervenţia inimii. Şi după toate astea, obişnuit să trăieşti în această sferă a sentimentului, îţi dai cumva seama că numele înseamnă totul în măsura în care nu este nimic şi că atunci când închizi ochii şi prin mintea ta începe să se prelingă totul, abia acum ai ajuns clar la conştiinţa faptului că n-ai cum să înlături un sentiment, şi că mai mult decât atât n-ai cum să opreşti influenţa altora. Cum să nu-ţi fie groază că n-ai putea scăpa niciodată de dragoste, cum să nu te înspăimânţi la gândul că te-ai putea îndrăgosti fără ca măcar să fi scăpat de sentimentul deja existent? Iată cum nu devii altceva decât stivuitor de sentimente ce nu fac decât să-ţi destabilizeze echilibrul.

1 – Sferă a sentimentului – spaţiul total al pasiunilor, iubirilor, sentimentelor trăite de o persoană; acea regiune a vieţii personale în care se petrec întâmplările legate de iubire (def. proprie)

2,3 – Întâmplare sau eveniment – poveste distinctă pentru care o anumită persoană îşi consumă energie emoţională în ideea atingerii unei anumite împliniri personale (def. proprie)

Posted in cadere in vis, feelings, ganduri, love, pasiuni, scrieri, viata | 8 Comments

Kozmic Blues

Oh! Don’t make no difference, baby,
And I know you could always try.
There’s a fire inside of everyone of us,
I better hold it now,
I better need it, yeah,
I’m gonna use it till the day that I die.

În ciuda faptului că interpretarea originală îi aparţine lui Janis Joplin, pe care eu o apreciez foarte mult, am ales să scot în evidenţă o versiune modernă a cântecului Kozmic Blues, cu vocea unei alte domnişoare remarcabile, Katie Melua. Un cântec excepţional împreună cu o voce fermecătoare, ce să-ţi doreşti mai mult să-ţi încânte nopţile şi-aşa încărcate de gânduri obsesive?

Don’t expect any answers, dear,
For I know that they don’t come with age, no, no, no.
Well, I ain’t never gonna love you any better, baby.
And I’m never never gonna love you right,
So you’d better take it right now, take it right now.

Posted in citate, feelings, janis joplin, katie melua, music, night, people, recomandari | 2 Comments

Ieşirea din singurătate

27042010 Mi se pare un adevăr remarcabil faptul că singura valoare pe care o avem în mod real şi la care ne putem raporta propria identitate este aceea văzută prin prisma relaţionării noastre cu ceilalţi. Orice sistem de valori ar trebui să se spulbere atunci când omul se afundă în singurătate. Ce înţeles să mai poată avea toate cunoştinţele noastre sau toate calităţile dacă în jurul nostru nu este nimeni care să facă o observaţie asupra a ceea ce suntem, adică cineva care se poate raporta la persoana noastră? În această lume în care trăim omul singur este egal cu nimic. Omul, de unul singur, nu valorează nimic iar psihologia sa adevereşte lucrul ăsta: omul singur nu-şi poate atinge cu mintea propria singurătate, efortul său permanent constă în încercarea de a se ridica din această stare, de a se integra în pluralitatea celorlalţi; omul singur suferă neîncetat de singurătate, o percepe ca pe o stare cronică ce-i face rău. Şi pentru că este şi foarte fin construit în complexitatea sa, omul cheamă în sine singurătatea în măsura în care o şi alungă, nu poate suporta nici destinul unui om social la fel cum nu poate fi mulţumit cu ideea unei singurătăţi depline.

Revenind la ideea iniţială trebuie să întăresc faptul că singurul lucru care mă face valoros este acela că trăiesc înconjurat de oameni. Ce menire aş mai avea eu dacă aş fi singurul locuitor de pe acest pământ, cum aş mai percepe eu viaţa sub peisajul unei singurătăţi totale? Tot ceea ce pot să ofer şi până la urmă şi tot ceea ce pot să primesc reprezintă limitele care-mi delimitează valorile, cât pot şi cât merit. În raport cu ceilalţi îmi întregesc identitatea şi doar aşa ceea ce-am construit pe dinăuntru poate să aibă o valoare pentru învelişul de dinafară. Căci nu sunt eu oare un om care iubeşte şi care se bucură de zâmbete? Nu mă bucur eu de fericirea celorlalţi? Nu sunt astfel oare propriul meu reper asupra a ceea ce-ar trebui să însemne ieşirea din singurătate?

Posted in eseu, filosofie, ganduri, scrieri, singuratate, viata | 4 Comments

Despre cărţi (într-o fotografie)

DSC03299

Renovarea recentă a camerei mele m-a obligat să-mi scot toate cărţile din raft şi să le înşir pe unde am apucat, adică prin toată casa. În fotografie se pot vedea aproape 90% din toate cărţile pe care le deţin, cele mai multe cumpărate de mine sau eventual primite cadou, în decursul a şase ani de zile, adică din primul an de liceu. Nu am avut o bibliotecă moştenită sau chestii de genul ăsta, prin urmare a trebuit să-mi consolidez singur toată această pasiune obsesivă pentru cărţi, iar mai apoi pentru cumpărarea lor. Ele sunt marea mea comoară şi unul dintre lucrurile la care ţin cel mai mult. Mai am o bucată de cărţi care sunt cumpărate însă în timpul şcolii generale (tot de către mine) şi care includ cărţi ale copilăriei sau variante pentru copii ale unor romane universale (precum Moby Dick sau Călătoriile lui Gulliver). Acestea nu sunt incluse în fotografie.

Posted in carti, evenimente livresti, pasiuni, personal | 19 Comments

măsurători, printre altele

23042010 pe birou cafeaua îmi zâmbeşte în clocotul său mut,
din când în când amestec cu beţişorul, strivesc grăunţele de zahăr
de pe fundul paharului cafeniu-sălbatic de plastic, sărut marginea paharului
iar între timp caut cu privirea numărul de contract pe care-l voi introduce brutal
în câmpul său din dasof, din când în când mai casc şi-mi târăsc mâna înspre gură
pentru a-mi ascunde înfrângerea şi pe fundalul tuturor ăstora, undeva pe peretele din faţă,
ceasul negru se scurge picurându-şi ultima suflare până înspre podea
unde coşul de gunoi îl aştepta furibund.
pe displayul aerului condiţionat erau treizeci şi unu de grade,
eu tocmai citeam seria motorului: zero-doi-cinci-nouă-unu-şapte-unu
şi beam o gură de cafea în timp ce lucian ieşea să fumeze dunhill
sprijinit de bordura clădirii, chiar lângă geamul deschis.
ca bukowski la poştă eu la leasing îmi duceam zilele, printre contracte şi rca-uri,
printre numere de maşină, printre epave-trimise-la-evaluare,
de la nouă până la unu sau până la cât voiam,
la trei staţii de la ştefan-cel-mare, la kaufland, lângă mcdonald’s-ul proaspăt construit

eram mult prea ocupat ca să te iubesc, ca să pot măcar să-mi aduc aminte
că într-o cămăruţă uitată a creierului meu, una ce nu se umpluse încă nici cu algoritmi,
nici cu formule de integrale, nici cu foile de identitate ale autoturismelor,
autoutilitarelor, tractoarelor, remorcilor şi semiremorcilor ce-mi treceau prin mâini,
în acel spaţiu sporadic te-ascunzi tu, un trup de fluture vaporos, din fibră de mătase,
într-o transă agonică, împinsă până la disperarea ultimelor jurăminte
ce nu sunt niciodată adevăruri.
eram furat de acele cifre ademenitoare, uneori amestecate cu litere magice,
serii de şasiu, numere de contracte, de locuri, de axe, căci nu-i aşa,
se fac măsurători în orice, se fac măsurători în dragoste, printre altele.
eram mult prea ocupat ca să-mi aduc aminte aburul parfumului tău, da, ăla care mi-a rămas
într-o altă cămăruţă, poate vecină, undeva prin spatele bulbului olfactiv,
undeva pe lângă cutia de viteze, să-mi amintesc de ameţeala pe care o simţeam în apropierea ta
şi de momentele în care îţi apucam braţul îndreptându-mi-l înspre nări şi urcând încet
de la încheietura mâinii până înspre umăr,
azi am uitat, să-mi fie ruşine, şi n-am urcat decât pe ramuri tei
şi-apoi pe luigi galvani – fizician – ahhh, de-aici vine galvanometrul, nu-i aşa?
pe-acolo e şi turnul eiffel şi johannes kepler, cel ce-a descoperit legile mişcărilor planetelor,
şi calafat şi păstorului şi ceva mai mică volta, eram mult prea ocupat ca să te mai iubesc
când în jurul meu erau atâtea străzi şi magazine şi-atâtea numere, ah, atâtea numere,
atâta dragoste în nişte cifre, şi-atâta nonşalanţă în vocea ce se făcea subit auzită din telefon,
ieşiţi din dasof – – – se dă update la sistem.

iar mai apoi cu două sute optzeci şi doi până la aurel vlaicu, de unde m-am urcat în corpul
cavernos al trenului transfigurat într-un vierme blând, lunguieţ şi alb, camelia se numea,
proptindu-mă de o bară oarecare, lângă o reclamă la orange cu un tip ce stă întins pe nisip
şi mă gândesc că n-am ajuns la mare anul ăsta, că nici nu ştiu dacă mai am timp,
că acum muncesc, c-am ajuns mult prea ocupat ca să te mai iubesc,
că înghit cuvintele pe nerăsuflate, că beau cafeaua pe nemâncate, că m-am schimbat
într-o stranie amintire a unui suflet umplut cu dragoste, acum o umbră, că m-am temut
c-am să iubesc numerele mult prea mult ca să mai am deprinderea să iubesc şi oamenii,
c-am să-mi extrag din creier fâşii-de-scrisori-de-dragoste pe care însă nu se vor afla cuvinte
ci numere înşirate aleator, cifre permutate către infinit – şi-apoi am coborât la piaţa sudului
şi-am crezut că s-a sfârşit dar nici vorbă de-aşa ceva, telefoane, cartele, ţiganii jucând table,
treceam printre ei ca şarpele prin iarbă, mă prelingeam înspre şapteşase,
dar poate că nu-i atât de târziu încât să nu-mi fi dat seama că printre maşini, troleee,
tramvaie, metrouri, numere, numere, numere, râmânea un cuvânt ce-mi aparţinea până la capăt…
mi-era dor

(scrisă cândva prin iunie 2008)

Posted in job, nebunie, poezii, scrieri, tineri, viata | 2 Comments

Toate numele

toate_numeleDupă Eseu despre orbire şi Anul morţii lui Ricardo Reis, Toate numele este al treilea roman pe care îl citesc ce poartă semnătura acestui domn incredibil, José Saramago. După ce mi-am format de ceva timp obiceiul să nu citesc cărţi ale aceluiaşi autor la un interval scurt, este destul de probabil să fie şi singura pe care o mai citesc anul acesta. Şi dacă odată cu prima mi-a dat peste cap ideea de ce înseamnă o carte captivantă, şi cu a doua m-a purtat prin oraşul visurilor mele, cu Toate numele m-a dus undeva mai departe forţându-mă să port de-a lungul lecturii şi nişte întrebări care, fără să-mi uşureze avansarea în text, mi-au permis să avansez în ceea ce aş numi meta-text, ceea ce n-a mai apucat să fie scris dar care trece prin mintea cititorului odată cu lectura cuvintelor.

O scriitură la fel de densă ca şi în celelalte romane, dar şi aceeaşi fluiditate care nu-ţi permite să abandonezi cartea pentru mult timp, cam asta e de găsit în primul rând în Toate numele. Abia apoi, bine scufundată în scriitură, găsim povestea domnului José şi a escapadelor sale care-l transformă dintr-odată  dintr-un cât se poate obişnuit registrator al Arhivei Generale a Stării Civile într-un individ care încalcă toate normele de conduită ale muncii.

Fiecare om ar trebui să-şi găsească la un moment dat o modalitate de a evada din propria sa viaţă, de a face ceva diferit care să-l conducă cumva înspre alte zone ale realităţii şi adevărului, aşa cum o face şi domnul José atunci când se hotărăşte să investigheze viaţa femeii necunoscute a cărei fişă din evidenţa de stare civilă i-a ieşit brusc în faţă. Hazardul devine dintr-odată o misiune în sine, fără dubiu de a fi asumată. Şi aşa cum ajunge să demonstreze domnul José (un nume atât de comun în Portugalia, cât şi cel al autorului), nimic nu este îndeajuns de greu atunci când trebuie să duci la îndeplinire o misiune pe care ţi-a oferit-o viaţa însăşi, hazardul.

E o carte foarte frumoasă, o carte care vorbeşte cu uşurinţă despre sensul vieţii dar şi despre căile labirintice ale morţii, care nu sunt niciodată definitive sau clare. Şi când persoana căutată îşi găseşte moartea chiar în momentul căutării, lucrurile se complică şi mai mult în loc să se termine chiar atunci. Această moarte (o sinucidere) ridică multe alte întrebări celui ce până în acea clipă căuta viaţa persoanei.  Acesta este momentul în care căutarea vieţii devine căutare a morţii şi aventura în nişte entităţi (precum Arhiva Morţilor sau Cimitirul General) care dovedesc tot mai mult că după moarte lucrurile sunt mai încurcate decât în viaţă (prin metafore precum labirintul din Arhiva Generală sau ciobanul din cadrul cimitirului).

Fără să-mi fi dorit să povestesc cartea, sper c-am reuşit cumva să redau cât mai bine impresiile mele. José Saramago rămâne pentru mine un scriitor cheie în rândul celor pe care i-am citit, un scriitor care înţelege foarte bine fenomenele vieţii, mai ales atunci când ea stă agăţată de marginea prăpastiei (orbirea în masă din Eseu despre orbire, intrepătrunderea morţilor printre vii în Anul morţii lui Ricardo Reis sau gestionarea morţii în Toate numele). Nu am spus nimic despre memorie, despre finalul surprinzător, despre schimbările de situaţie din carte care o fac nu doar interesantă, ci şi foarte captivantă. Asta este şi o consecinţă a stilului. O recomand cu cea mai mare plăcere.

José Saramago -  Toate numele, Editura Polirom, 2008

Posted in carti, death, ultima carte citita, viata | 1 Comment

Drumul logic de urmat atunci când călătoreşti înspre fericire, pe ocolite

21042010 O discuţie recentă m-a făcut să scot la suprafaţă mai multe din gândurile mele mai vechi referitoare la dependenţa dintre fericire şi iubire, la nivelul maxim de relaţionare posibil într-un cuplu (l-aş numi de intimitate), cât şi la şansa omului vizibil sentimental de a-şi atinge fericirea printr-o împlinire în planul iubirii.

Eu unul, pentru că mă încăpăţânez să dau o şansă iubirii, sunt de părere că probabilitatea ca două persoane să atingă acel nivel de intimitate, nu maxim într-o relaţie posibilă, ci maxim într-un context în care să includem întreaga populaţie a lumii, tinde undeva către 0. Revenind la ideea de relaţie, adică o legătură consimţită între două persoane care nu face nimic altceva decât să întreţină anumite nevoi (sexuale, de statut, afective), ea mi se pare total neatractivă şi că nu duce în nicio direcţie care să provoace şi o anumită împlinire personală. De aceea am convingerea că cele mai multe căsătorii vor ajunge după o anumită perioadă de timp să se scufunde treptat în uman, adică în monoton, în cotidian. Trăim totuşi într-o lume în care căsătoria reprezintă în acelaşi timp nu doar o tradiţie ci şi un statut în sine, o confirmare a succesului, a împlinirii, a fericirii la care ai putut ajunge. Aceasta, adică faptul de a adera la nişte aparenţe, nu mi se pare decât una din marile capcane în care cad cei mai mulţi oameni. Nu neg că există printre aceştia şi persoane care reuşesc să ducă mai departe această misiune pe care le-a oferit-o viaţa (dar pe care au ales-o) cu minimum de efort, nu pentru că au ştiut să gestioneze cumva mai bine situaţiile ci pentru că pur şi simplu lucrurile se întâmplă şi în felul ăsta.

În ce măsură se integrează iubirea în intimitate sau, din contră, intimitatea în dragoste, este următorul pas în încercarea de a înţelege dependenţa fericirii în funcţie de dragoste. Tot din punctul meu de vedere, intimitatea este un tip de relaţionare între două persoane (sau o stare individuală) în care dispar orice fel de limitări de limbaj, de atitudine, de gândire pe care oamenii le simt în mod curent în viaţa de toate zilele. Doar pentru că îmi doresc ca aceste idei să se strângă într-una finală, n-aş vrea să mai spun (cu toate că o fac) că intimitatea nu există. Ne-am cam pierdut posibilitatea de a fi intimi cu noi înşine, deci ce-am mai putea să-i oferim unei alte persoane? Presupunem însă că ea există şi că în cele din urmă va putea fi şi atinsă. Există, bineînţeles, o mulţime de relaţii în care nu există nici măcar ideea intimităţii, în care datorită obişnuinţei, prejudecăţilor sau a unui slab simţ a acestor lucruri, persoanele în cauză nu fac decât să reproducă nişte norme existente în societatea / mediul / anturajul din care provin. Pe de altă parte, relaţiile în care există o idee a intimităţii se zbat în ele însele fără a ajunge nicicând la un rezultat. Pentru că nu aduci intimitatea în ceva deja existent, ci trebuie să clădeşti acel ceva pe seama intimităţii care există de mai înainte. Prin urmare, atunci când între două persoane se instaurează intimitatea, ei îi urmează de cele mai multe ori, direct, şi iubirea. Reversul, adică să cerem iubirii să dea naştere intimităţii, este mult mai puţin probabil şi depinde în primul rând de intensitatea iubirii, natura ei, şi încă mulţi alţi factori care se constituie în cauzele şi urmările iubirii.

Intimitatea, în cadrul unei legături sentimentale între două persoane, este principalul factor necesar pentru o împlinire în dragoste. Nu poţi susţine că dragostea la care iei parte te împlineşte pe acest plan dacă n-ai ajuns la stadiul de a-l percepe pe celălalt ca pe tine însuţi, adică de a fi atins acea intimitate de care vorbeam. Şi dacă de la intimitate (relaţionare, în acest caz, între două persoane) ajungem la împlinire (privită ca nivel personal), atunci am reuşit într-adevăr să depăşim o barieră în ceea ce presupune înţelegerea legăturilor dintre oameni: modul în care prin celălalt desfăşori drumul către tine însuţi.

Despre fericire am scris şi cu multe alte ocazii, însă niciodată n-am analizat-o şi din punctul de vedere al unei consecinţe a împlinirii pe plan sentimental, probabil şi pentru că am susţinut mereu că pot fi un om fericit fără să găsăsesc împlinire în dragoste, din simplul motiv că nu cred în acest fel de împlinire. Dacă ea totuşi ar exista, atunci probabil că acea fericire şi-ar atinge maximul absolut, cel puţin în cazul persoanelor care-şi privesc destinul din punct de vedere afectiv. Cred aşadar că împlinirea în dragoste, fără să fie o necesitate, creşte considerabil şansele atingerii unei fericiri din ce în ce mai puternice.

Discuţia de care pomeneam la început a avut în vedere şi probabilitatea de a găsi o singură persoană în oraşul /ţara / lumea întreagă alături de care să ajungi la acel nivel de intimitate de care vorbeam, adică să te poţi considera împlinit în dragoste, adică să te bucuri în plin de fericirea indusă de această stare. Bineînţeles că te poţi considera împlinit şi în momentul în care ai semnat nişte hârtii care te declară căsătorit, şi dacă este aşa atunci toată această vorbărie nu-şi are rostul. Cred însă că acea persoană alături de care ai putea găsi fericirea este infinit de greu de găsit. Nu-ţi rămâne nimic de făcut, nici măcar aşteptarea nu-şi are rostul atunci când luăm în calcul această posibilitate. A aştepta ceva ce e probabil să nu vină niciodată reprezintă deja o ironizare a speranţei.

Există multiple forme de a percepe şi de a înţelege diferitele fenomene şi interacţii care apar în legătură cu oamenii. Pe multe le construim pe baza a ceea ce trăim direct cu propria noastră minte şi cu propriile simţiri, pe altele le întărim prin ceea observăm în jurul nostru. Asta nu înseamnă nimic altceva decât că fiecare lucru enunţat este adevărat în măsura în care se potriveşte unei singure persoane, şi fals atunci când nu se întâmplă asta. Ajungem iarăşi la ideea relativităţii care ne înconjoară şi la cât de flexibile sunt nişte cuvinte precum intimitate, împlinire, fericire pentru a oferi până la urmă câtor mai multe persoane posibilitatea de a purta iluzia unei vieţi mulţumitoare, unde acesta nu-i decât un alt cuvânt pentru a desemna de fapt acelaşi lucru.

Posted in eseu, fericire, filosofie, ganduri, intimitate, love, pasiuni, scrieri, viata | 4 Comments

Urmările jocului cu trecutul

18042010 Doar pentru că a fost neapărat nevoie, m-am pus pe scormonit/sortat/aruncat nişte hârtii/reviste/agende păstrate din vremuri imemorabile (şi n-am decât douăzeci şi unu de ani), aproape uitate. Dacă ar fi fost după mine, în ciuda faptului că sunt un strângător, că nu-mi vine să arunc nimic, nu m-aş mai băga peste (mai ales) hârtiile scrise, peste care s-a pus timpul. Amintiri din şcoala generală, din liceu, nişte mail-uri printate, lucrări de control de pe la şcoală, toate reprezintă nişte dovezi că avem viaţă, prin urmare avem un trecut. Cel mai bine ar fi însă ca el să rămînă doar aşa, un trecut care să se manifeste prin noi, prin ceea ce-am trăit şi prin oamenii pe care i-am cunoscut, nu prin hârtii. Mi-am dat astăzi seama, când am terminat cu ultima hârtie, c-am ieşit de-a dreptul epuizat, că-mi vine să plâng, că trăiesc acum tot ceea ce-am trăit până acum, ceea ce nu-i neaparat bine chiar dacă ceea ce ai trăit a fost frumos şi ţi-ai fi dorit să retrăieşti astea. Să retrăieşti din prezent ceea ce-ai trăit cândva nu-i prea plăcut. Te loveşte inexorabilul fapt de a trebui să priveşti în faţă timpul-care-nu-mai este, cu toate lucrurile, dar mai ales persoanele care au făcut parte din el. Sănătatea noastră psihică este direct dependentă de gradul în care reuşim să ne înrădăcinăm în prezent. Orice abatere de la prezent reprezintă o deviaţie de la realitatea actuală, prin urmare o malformaţie de integrare în obişnuit, fără ca obişnuit să însemne normalitate. Am aruncat o parte din reviste, mi-am pus mai departe la păstrare lucrările de control, am privit câteva fotografii, am mai citit nişte rânduri pe care le-am scris atât de demult încât nu numai c-am uitat de ele dar mi se par atât de străine încât îmi dau seama cât de prăpăstioasă mi-a fost transformarea. Şi astfel m-am trezit invadat de nişte amintiri pe care le preţuiesc nespus, aşa cum după un timp nu mai au valoare decât amintirile cu oameni care nu mai sunt, la care nu mai poţi merge să povestiţi împreună întâmplări care v-au făcut fericiţi. Nu ştiu cum să descriu mai bine ceea ce simt acum, dacă e dor sau ceva mai mult pentru care nu s-a inventat încă un cuvânt, ştiu doar că uneori e foarte greu să rezişti timpului care s-a strâns în tine şi care aşteaptă tăcut până când găseşte momentul prielnic de atac. În clipa asta nu mai există niciun mijloc de apărare, nimic în care să te ascunzi, pentru că orice ai fi avut a fost câştigat tot prin timp.

Posted in cadere in vis, circumstante, feelings, personal, timp, viata | 5 Comments

Călătoria conştiinţei prin timp

17042010 Aflam zilele trecute despre adolescenta croată de treisprezece ani care trezindu-se dintr-o comă nu mai ştia să vorbească limba sa natală, ba chiar vorbea fluent germană, o limbă pe care n-o stăpânea până la evenimentul cu pricina. Strict din punctul meu de vedere, chestia asta îmi pare a confirma nişte credinţe şi teorii pe care le cresc neîncetat în mine.

Dacă ne-am putea explica incapacitatea de vorbi limba croată prin nişte deteriorări suferite de creier în timpul perioadei de comă (apărută şi ea fără motiv), pare însă foarte greu de înţeles cum de poate să vorbească o limbă pe care nu o cunoştea îndeajuns. Ca şi cum s-ar fi activat o memorie ascunsă din care s-a revărsat faptul crunt de a trebui să vorbeşti cu proprii părinţi prin intermediul unui traducător. Ce să înţeleagă din asta nişte oameni de rând?

Ce se ascunde de fapt în spatele incredibilei complexităţi a minţii umane? Ce este conştiinţa de fapt, în ce măsură ne aparţine memoria personală sau cât de mult ne putem încrede în realitatea care ne înconjoară? Ce trăim cu adevărat într-o stare de comă sau ce o influenţează? Interacţionează cumva conştiinţe multiple între ele în situaţii limită? Călătoreşte conştiinţa prin timp anesteziindu-se de fiecare dată atunci când face cunoştinţă cu “realitatea”? Sunt doar câteva întrebări pe care setea mea de cunoaştere mă obligă să mi le pun pentru a mă putea împăca cu realitatea de care mă simt nevoit să mă îndoiesc. Poate că tocmai în clipa asta aşteptăm să ne naştem într-o altă realitate sau poate că de fapt trăim moartea unei alte realităţi. Poate chiar toate astea la un loc.

Posted in de moment, filosofie, la monde, people, viata | 4 Comments

E cineva în oraşul ăsta?

travkaNu mă mai aşteptam să am ocazia vreodată să-i văd live. Mă împăcasem cu gândul despărţirii lor şi nu mai făceam decât să ascult între cei patru pereţi ai camerei mele melodiile de pe cele două albume lansate de ei: Corabia nebunilor şi Vreau să simt Praga. Se numesc Travka şi aşa cum mi-am putut întări aseară convingerile, sunt una dintre cele mai tari trupe existente pe scena muzicală românească. Concertul de revenire de aseară din Silver Church a fost o experienţă de-a dreptul bestială, puţin peste două ore de muzică live la cea mai înaltă calitate, plus o atmosferă de zile mari. Mi-a rămas impresia că Travka n-ar avea nicio problemă să electrizeze publicul la un mare festival, având în faţa mii de persoane. Au cântat mai tot ce se putea cânta plus încă vreo două cântece noi, au făcut atmosferă, pe scurt: au fost foarte tari. Mă aşteptam la ceva asemănător dar a fost chiar mai tare decât credeam că va fi. Publicul a fost şi el foarte tare, agitat, săltăreţ şi cu un mare chef de pogo, într-un cuvânt unul în care să nu te plictiseşti. Nu c-ai fi avut cum. N-am de gând să ratez de-acum încolo vreun alt concert Travka în Bucureşti.

Posted in concerte, events, music, Travka | 1 Comment