Am preluat legătura

Puck m-a chemat să joc şi eu leapşa cu cărţi pe care prima dată o văzusem la Octavian. Ca un copil ascultător dar şi cu chef de joacă, iată-mă intrat în joc. Să vedem ce-a ieşit.

Câte cărți ai citit până acum în 2010?

N-am fost prea harnic la capitolul ăsta, mă scuz c-am avut o mulţime de chestii pe cap, dar până la urmă numărătoarea finală îmi dă 9. Puţine rău faţă de randamentul meu din alţi ani. Dar vorba lui Puck, poate oi ajunge să compensez în vară.

Câte cărți de ficțiune și câte de non-ficțiune?

8 de ficţiune, una de non-ficţiune. Plus că trei dintre cele de ficţiune au fost scrise cu inspiraţie din întâmplări existente.

Care e proporția de scriitori bărbați vs. femei?

Una dintre cărţi are doi autori, prin urmare proporţia ar fi de 9 bărbaţi – o femeie. Abia acum conştientizez c-ar fi existat vreo disproporţie la capitolul ăsta. Când citesc pur şi simplu nu-mi pasă dacă-i scrisă de un bărbat sau de o femeie.

Care e cartea preferată citită până acum în 2010?

În mod clar Toate numele – José Saramago.

Care e cartea care ți-a plăcut cel mai puțin până acum în 2010?

Probabil că pe la capătul listei s-ar găsi Copilul-umbră de Thomese şi Tu-al meu a lui Erri de Luca.

Ai început vreo carte și n-ai putut să o termini?

Din fericire n-a fost cazul anul ăsta. De fapt nu-mi place să fac asta deloc şi cred că oricât de plictisitoare ar fi o carte tot îşi merită şansa de a fi terminată. Câteodată am avut suprize plăcute cu sfârşitul.

Care e cea mai veche carte citită?

Nu e greu să-mi dau seama: Pe culmile disperării a lui Cioran, publicată pentru prima dată în 1934.

Dar cea mai nouă?

Ar fi Moştenitoarea tărâmului pierdut de Kiran Desai, publicată în 2006, cât şi And Tango makes three de Justin Richardson & Peter Parnell, din 2007.

Cel mai lung și cel mai scurt titlu?

Nu ştiu dacă să privesc din punctul de vedere al numărului litere sau al numărului de cuvinte. :) Cel mai lung ar fi Moştenitoarea tărâmului pierdut (sau And Tango makes three). Ca cel mai scurt l-am găsit pe Tu-al meu, deşi ca număr de cuvinte s-ar găsi Colecţionarul lui Fowles.

Cea mai lungă și cea mai scurtă carte?

Nu prea am dat iama în cărţi lungi dar să zicem că cea mai lungă ar fi Moştenitoarea tărâmului pierdut (470 pagini). Cea mai scurtă ar fi And Tango makes three (33 pagini şi scris foarte puţin).

Câte cărți împrumutate și/sau de la bibliotecă?

Absolut 0. N-am mai împrumutat cărţi de la bibliotecă de câţiva ani iar din ce am citit anul ăsta n-am nimic împrumutat de la cineva.  Fie le am acasă în bibliotecă, fie le-am citit în format electronic (cazul uneia singure).

Câte cărți citite sunt traduceri?

Hm… majoritatea. La număr ar fi 7.

Care e cel mai citit autor anul acesta?

Niciunul.  Toate cărţile citite sunt scrise fiecare de către un autor diferit.

Ai recitit vreo carte?

Nu.

Care e personajul preferat din cărțile citite până acum în 2010?

Aş găsi trei astfel de persoanje care din diferite motive au ajuns să-mi fie simpatice. Ar fi pinguinul Roy din And Tango makes three (pentru povestea care n-a mai avut loc în carte), domnul José din Toate numele şi bineînţeles că nu-l puteam exclude din lista asta şi pe Micul Prinţ din cartea omonimă a lui Antoine de Saint-Exupéry.

Ce țări ai vizitat prin cărțile citite?

SUA, Italia, India, Israel (pe când încă nu exista :)), Regatul Unit.

Ce carte nu ai fi citit dacă nu ți-ar fi fost recomandată?

Clar ar fi And Tango makes three. Cred că n-ar fi ajuns prea curând la mine pentru că n-aş fi auzit de ea.

Ce scriitori descoperiți în 2010 ai vrea să citești mai mult?

Probabil c-am să mai fac nişte incursiuni pe la Norman Mailer şi Kiran Desai. Pe câţiva dintre restul îi mai citisem.

E vreo carte a cărei lectură îți pare rău că ai amânat-o?

Nu. Cred că fiecare carte alege când să fie citită. Nu eu o amân ci ea mă amână pe mine.

PS: La somaţia lui Puck le chem la leapşă pe Luminiţa şi pe Capricornk13.

Posted in carti, circumstante, tags | 7 Comments

Concluzii fără sens

Aparent moment de sinceritate. Mi-ar plăcea să pot crede cu adevărat în lucrurile în care pretind că nu mi-am pierdut credinţa, să ies în lume aşa cum ar fi trebuit s-o fi făcut din primul moment, să-mi revendic şi să-mi câştig libertatea. Devine cumva mult prea plictisitor să trăieşti o viaţă exterioară aparentă în timp ce viaţa interioară are un cu totul alt limbaj, devine prea previzibil faptul de a fi dispus în orice clipă să desfăşori discuţii despre lucruri atât de importante încât ai ajuns să le pierzi semnificaţia practică. De la un anumit moment încolo viaţa n-a însemnat nimic altceva decât cuvinte, cuvinte scrise, vorbite, întoarse pe toate părţile, abstractizate, descompuse în mii de semnificaţii. Cuvinte. Evenimentele concrete care ar trebui să guverneze în acest moment starea de fapt a lucrurilor se dizolvă din prima clipă în care ajung să fie gândite. Acţiunea păleşte în faţa ideii de acţiune, esenţa guvernează existenţa. Când viaţa este compusă în cea mai mare parte din cuvinte îţi dai seama că anumite lucruri rămân în urmă, că posibile întâmplări capătă improbabilitate şi că pentru asta eşti singurul vinovat.

Mă limitez la a privi din umbră persoane care şi-au câştigat dreptul la fericire în timp ce eu, fără a simţi cumva contrariul, încă privesc cu jind la o fericire trecută. Nu câştig nimic din asta, timpul este decantat de mult, concluziile stau de mult timp înşirate pe o coală de hârtie virtuală, şi totuşi mă mulţumesc / complac cu gândul că marile semnificaţii ale vieţii mele se află în trecut. Nu ştiu ce-i aceea nefericire şi n-o pot gândi decât  la nivel intuitiv. Nu cunosc decât maximul absolut şi golul, lucruri mai mult decât suficiente pentru a putea descrie o viaţă în tot ansamblul său. Importanţa vârstei se câştigă de la an la an şi concluziile se trag abia când ai depăşit înţelesul lor.

Aştept ziua în care nu voi mai avea nevoie de cuvinte, în care nu voi mai putea folosi teorii şi abstractizări pentru a descrie lucruri pe care în realitate le trăim cu toţii şi pe care, din diferite motive, le închidem într-o aură de mister. Aştept ziua în care voi îmbrăţişa adevărul şi clipa prezentă, în care trăind cu adevărat voi fi reuşit să scot din mine acel haos care-mi scapă acum în planul realităţii curente. De fapt ar trebui să nu mai aştept, ar trebui să mă încred cu adevărat în mine şi să duc la bun sfârşit toate gândurile care iau naştere permanent. Dar cum să fac asta când în loc să trăiesc concret eu nu fac nimic altceva decât să scriu? Viaţa devine scris în măsura în care scrisul acaparează viaţa, momentele de sinceritate curg într-o fluidă învălmăşeală, îmi dau seama obosit că nu ştiu decât să scriu şi că mi-am pierdut puterea de a mai trăi ceva cu adevărat. Iată acest prezent din care îmi cer mie însumi să mă ridic.

Posted in Blogway iti zice Salut | 6 Comments

Anumite schimbări care ne iau pe nepregătite

Schimbările de vreme aduc cu ele, cel puţin în cazul meu, şi schimbări ale anumitor aspecte legate de pulsaţia lăuntrică a inimii. Dacă venirea primei zăpezi îmi răvăşea minţile, constat că asta se întâmplă şi la apariţia bruscă a căldurii. Sunt conştient de faptul că vara înseamnă pentru mine mai mult decât căldură şi aglomeraţie în autobuze, mai mult chiar decât plajă şi distracţie şi că ascund undeva o semnificaţie aparte care şi-ar găsi o decodificare în timp. Apoi îmi dau seama de importanţa faptului c-am avut puterea să-mi gestionez şi să-mi organizez armonios toate acele sentimente şi gânduri în faţa cărora s-ar găsi oameni care să se prăbuşească.

Problema cea mai apăsătoare legată de schimbările de climă e că, indiferent în ce-ar consta schimbarea, ele se produc sub un semn al entuziasmului, al încântării, al euforiei. Care e problema în acest caz? Cine n-ar fi mulţumit să simtă aburii bucuriei, sentimentul uşurinţei pentru fiecare pas pe care îl face? Eu nu pot să mă mulţumesc cu atât. E oarecum greu să duci euforia în tine la fel cum, până la urmă, e greu să porţi orice altceva de unul singur, mai ales un sentiment de bucurie. Nu ştiu însă să număr decât până la unu, orice ar întrece asta cere o redefinire a spaţiilor pe care se lucrează cu sentimente, iar asta nu mă preocupă acum.

Posted in circumstante, ganduri, personal, viata | 6 Comments

Idealul unui zâmbet niciodată descoperit

Să trăieşti într-o stare de beţie continuă. Să nu vezi altceva decât culori vii, aprinse, aflate permanent în mişcare. Să-ţi lipsească simţul diferenţelor, să aparţii întregului din jurul tău, să sesizezi armonia şi să poţi merge mai departe cu asta. Să înţelegi totul fără ca, în esenţă, să cunoşti ceva. Să zâmbeşti tot timpul, mai ales celor care au uitat să poarte cu ei acel sentiment frumos adus de un simplu răsărit de soare. Iată cum văd eu omul frumos, ideea de om pe care ar trebui să se clădească religii. Astfel nu cred c-ar mai fi persoane care să se plângă de drumul fericirii sau de ironia unui destin în care ei n-au crezut niciodată.

Posted in atitudine, fericire, filosofie, ganduri, religie, viata | 2 Comments

Despre speranţa de viaţă a sentimentului

28042010 Cu fiecare zi care trece sunt tot mai convins că într-o sferă a sentimentului1 nu există întâmplări2 care trec de la sine. Cu fiecare înaintare pe axa timpului nu fac decât să constat că iubirile nu se decantează (aşa cum aş fi putut concluziona dintr-o observaţie primară), ci se reactivează cu fiecare ocazie în care, prin diferite mijloace, reiau cu asalt inima. Ceea ce ajunge să fie oarecum surprinzător este faptul de a trăi permanent cu probabilitatea îndrăgostirii, care fără să fie un eveniment3 în sine, este o sursă de evenimente ce te aruncă iarăşi în obsesia sentimentului. Cu iubire sau fără, viaţa îşi urmează acelaşi curs. Nu acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre încărcătura noastră sentimentală, despre depozitul pe care inima îl strânge neîncetat, despre insomnii şi gânduri totale. Aş fi crezut că durata de viaţă a unui sentiment care nu conduce nicăieri se duce undeva înspre timpul necesar pentru a cunoaşte persoane noi, pentru interacţiuni complexe şi pentru alte experienţe marcante. M-am înşelat. Sentimentul nu are speranţă de viaţă. La un moment dat apariţia de nicăieri a unui nume este îndeajuns pentru răscoli toate acele simţiri pe care le-aş fi declarat decantate. E impulsul de a pune mâna pe telefon şi de a face acel lucru pe care ai considerat că nu mai are rost să-l faci în decursul ultimilor ani. Astfel ai ajuns să înveţi că resemnarea nu există şi că fiecare hotărâre se topeşte sub intervenţia inimii. Şi după toate astea, obişnuit să trăieşti în această sferă a sentimentului, îţi dai cumva seama că numele înseamnă totul în măsura în care nu este nimic şi că atunci când închizi ochii şi prin mintea ta începe să se prelingă totul, abia acum ai ajuns clar la conştiinţa faptului că n-ai cum să înlături un sentiment, şi că mai mult decât atât n-ai cum să opreşti influenţa altora. Cum să nu-ţi fie groază că n-ai putea scăpa niciodată de dragoste, cum să nu te înspăimânţi la gândul că te-ai putea îndrăgosti fără ca măcar să fi scăpat de sentimentul deja existent? Iată cum nu devii altceva decât stivuitor de sentimente ce nu fac decât să-ţi destabilizeze echilibrul.

1 – Sferă a sentimentului – spaţiul total al pasiunilor, iubirilor, sentimentelor trăite de o persoană; acea regiune a vieţii personale în care se petrec întâmplările legate de iubire (def. proprie)

2,3 – Întâmplare sau eveniment – poveste distinctă pentru care o anumită persoană îşi consumă energie emoţională în ideea atingerii unei anumite împliniri personale (def. proprie)

Posted in cadere in vis, feelings, ganduri, love, pasiuni, scrieri, viata | 8 Comments

Kozmic Blues

Oh! Don’t make no difference, baby,
And I know you could always try.
There’s a fire inside of everyone of us,
I better hold it now,
I better need it, yeah,
I’m gonna use it till the day that I die.

În ciuda faptului că interpretarea originală îi aparţine lui Janis Joplin, pe care eu o apreciez foarte mult, am ales să scot în evidenţă o versiune modernă a cântecului Kozmic Blues, cu vocea unei alte domnişoare remarcabile, Katie Melua. Un cântec excepţional împreună cu o voce fermecătoare, ce să-ţi doreşti mai mult să-ţi încânte nopţile şi-aşa încărcate de gânduri obsesive?

Don’t expect any answers, dear,
For I know that they don’t come with age, no, no, no.
Well, I ain’t never gonna love you any better, baby.
And I’m never never gonna love you right,
So you’d better take it right now, take it right now.

Posted in citate, feelings, janis joplin, katie melua, music, night, people, recomandari | 2 Comments

Ieşirea din singurătate

27042010 Mi se pare un adevăr remarcabil faptul că singura valoare pe care o avem în mod real şi la care ne putem raporta propria identitate este aceea văzută prin prisma relaţionării noastre cu ceilalţi. Orice sistem de valori ar trebui să se spulbere atunci când omul se afundă în singurătate. Ce înţeles să mai poată avea toate cunoştinţele noastre sau toate calităţile dacă în jurul nostru nu este nimeni care să facă o observaţie asupra a ceea ce suntem, adică cineva care se poate raporta la persoana noastră? În această lume în care trăim omul singur este egal cu nimic. Omul, de unul singur, nu valorează nimic iar psihologia sa adevereşte lucrul ăsta: omul singur nu-şi poate atinge cu mintea propria singurătate, efortul său permanent constă în încercarea de a se ridica din această stare, de a se integra în pluralitatea celorlalţi; omul singur suferă neîncetat de singurătate, o percepe ca pe o stare cronică ce-i face rău. Şi pentru că este şi foarte fin construit în complexitatea sa, omul cheamă în sine singurătatea în măsura în care o şi alungă, nu poate suporta nici destinul unui om social la fel cum nu poate fi mulţumit cu ideea unei singurătăţi depline.

Revenind la ideea iniţială trebuie să întăresc faptul că singurul lucru care mă face valoros este acela că trăiesc înconjurat de oameni. Ce menire aş mai avea eu dacă aş fi singurul locuitor de pe acest pământ, cum aş mai percepe eu viaţa sub peisajul unei singurătăţi totale? Tot ceea ce pot să ofer şi până la urmă şi tot ceea ce pot să primesc reprezintă limitele care-mi delimitează valorile, cât pot şi cât merit. În raport cu ceilalţi îmi întregesc identitatea şi doar aşa ceea ce-am construit pe dinăuntru poate să aibă o valoare pentru învelişul de dinafară. Căci nu sunt eu oare un om care iubeşte şi care se bucură de zâmbete? Nu mă bucur eu de fericirea celorlalţi? Nu sunt astfel oare propriul meu reper asupra a ceea ce-ar trebui să însemne ieşirea din singurătate?

Posted in eseu, filosofie, ganduri, scrieri, singuratate, viata | 4 Comments

Despre cărţi (într-o fotografie)

DSC03299

Renovarea recentă a camerei mele m-a obligat să-mi scot toate cărţile din raft şi să le înşir pe unde am apucat, adică prin toată casa. În fotografie se pot vedea aproape 90% din toate cărţile pe care le deţin, cele mai multe cumpărate de mine sau eventual primite cadou, în decursul a şase ani de zile, adică din primul an de liceu. Nu am avut o bibliotecă moştenită sau chestii de genul ăsta, prin urmare a trebuit să-mi consolidez singur toată această pasiune obsesivă pentru cărţi, iar mai apoi pentru cumpărarea lor. Ele sunt marea mea comoară şi unul dintre lucrurile la care ţin cel mai mult. Mai am o bucată de cărţi care sunt cumpărate însă în timpul şcolii generale (tot de către mine) şi care includ cărţi ale copilăriei sau variante pentru copii ale unor romane universale (precum Moby Dick sau Călătoriile lui Gulliver). Acestea nu sunt incluse în fotografie.

Posted in carti, evenimente livresti, pasiuni, personal | 19 Comments

măsurători, printre altele

23042010 pe birou cafeaua îmi zâmbeşte în clocotul său mut,
din când în când amestec cu beţişorul, strivesc grăunţele de zahăr
de pe fundul paharului cafeniu-sălbatic de plastic, sărut marginea paharului
iar între timp caut cu privirea numărul de contract pe care-l voi introduce brutal
în câmpul său din dasof, din când în când mai casc şi-mi târăsc mâna înspre gură
pentru a-mi ascunde înfrângerea şi pe fundalul tuturor ăstora, undeva pe peretele din faţă,
ceasul negru se scurge picurându-şi ultima suflare până înspre podea
unde coşul de gunoi îl aştepta furibund.
pe displayul aerului condiţionat erau treizeci şi unu de grade,
eu tocmai citeam seria motorului: zero-doi-cinci-nouă-unu-şapte-unu
şi beam o gură de cafea în timp ce lucian ieşea să fumeze dunhill
sprijinit de bordura clădirii, chiar lângă geamul deschis.
ca bukowski la poştă eu la leasing îmi duceam zilele, printre contracte şi rca-uri,
printre numere de maşină, printre epave-trimise-la-evaluare,
de la nouă până la unu sau până la cât voiam,
la trei staţii de la ştefan-cel-mare, la kaufland, lângă mcdonald’s-ul proaspăt construit

eram mult prea ocupat ca să te iubesc, ca să pot măcar să-mi aduc aminte
că într-o cămăruţă uitată a creierului meu, una ce nu se umpluse încă nici cu algoritmi,
nici cu formule de integrale, nici cu foile de identitate ale autoturismelor,
autoutilitarelor, tractoarelor, remorcilor şi semiremorcilor ce-mi treceau prin mâini,
în acel spaţiu sporadic te-ascunzi tu, un trup de fluture vaporos, din fibră de mătase,
într-o transă agonică, împinsă până la disperarea ultimelor jurăminte
ce nu sunt niciodată adevăruri.
eram furat de acele cifre ademenitoare, uneori amestecate cu litere magice,
serii de şasiu, numere de contracte, de locuri, de axe, căci nu-i aşa,
se fac măsurători în orice, se fac măsurători în dragoste, printre altele.
eram mult prea ocupat ca să-mi aduc aminte aburul parfumului tău, da, ăla care mi-a rămas
într-o altă cămăruţă, poate vecină, undeva prin spatele bulbului olfactiv,
undeva pe lângă cutia de viteze, să-mi amintesc de ameţeala pe care o simţeam în apropierea ta
şi de momentele în care îţi apucam braţul îndreptându-mi-l înspre nări şi urcând încet
de la încheietura mâinii până înspre umăr,
azi am uitat, să-mi fie ruşine, şi n-am urcat decât pe ramuri tei
şi-apoi pe luigi galvani – fizician – ahhh, de-aici vine galvanometrul, nu-i aşa?
pe-acolo e şi turnul eiffel şi johannes kepler, cel ce-a descoperit legile mişcărilor planetelor,
şi calafat şi păstorului şi ceva mai mică volta, eram mult prea ocupat ca să te mai iubesc
când în jurul meu erau atâtea străzi şi magazine şi-atâtea numere, ah, atâtea numere,
atâta dragoste în nişte cifre, şi-atâta nonşalanţă în vocea ce se făcea subit auzită din telefon,
ieşiţi din dasof – – – se dă update la sistem.

iar mai apoi cu două sute optzeci şi doi până la aurel vlaicu, de unde m-am urcat în corpul
cavernos al trenului transfigurat într-un vierme blând, lunguieţ şi alb, camelia se numea,
proptindu-mă de o bară oarecare, lângă o reclamă la orange cu un tip ce stă întins pe nisip
şi mă gândesc că n-am ajuns la mare anul ăsta, că nici nu ştiu dacă mai am timp,
că acum muncesc, c-am ajuns mult prea ocupat ca să te mai iubesc,
că înghit cuvintele pe nerăsuflate, că beau cafeaua pe nemâncate, că m-am schimbat
într-o stranie amintire a unui suflet umplut cu dragoste, acum o umbră, că m-am temut
c-am să iubesc numerele mult prea mult ca să mai am deprinderea să iubesc şi oamenii,
c-am să-mi extrag din creier fâşii-de-scrisori-de-dragoste pe care însă nu se vor afla cuvinte
ci numere înşirate aleator, cifre permutate către infinit – şi-apoi am coborât la piaţa sudului
şi-am crezut că s-a sfârşit dar nici vorbă de-aşa ceva, telefoane, cartele, ţiganii jucând table,
treceam printre ei ca şarpele prin iarbă, mă prelingeam înspre şapteşase,
dar poate că nu-i atât de târziu încât să nu-mi fi dat seama că printre maşini, troleee,
tramvaie, metrouri, numere, numere, numere, râmânea un cuvânt ce-mi aparţinea până la capăt…
mi-era dor

(scrisă cândva prin iunie 2008)

Posted in job, nebunie, poezii, scrieri, tineri, viata | 2 Comments

Toate numele

toate_numeleDupă Eseu despre orbire şi Anul morţii lui Ricardo Reis, Toate numele este al treilea roman pe care îl citesc ce poartă semnătura acestui domn incredibil, José Saramago. După ce mi-am format de ceva timp obiceiul să nu citesc cărţi ale aceluiaşi autor la un interval scurt, este destul de probabil să fie şi singura pe care o mai citesc anul acesta. Şi dacă odată cu prima mi-a dat peste cap ideea de ce înseamnă o carte captivantă, şi cu a doua m-a purtat prin oraşul visurilor mele, cu Toate numele m-a dus undeva mai departe forţându-mă să port de-a lungul lecturii şi nişte întrebări care, fără să-mi uşureze avansarea în text, mi-au permis să avansez în ceea ce aş numi meta-text, ceea ce n-a mai apucat să fie scris dar care trece prin mintea cititorului odată cu lectura cuvintelor.

O scriitură la fel de densă ca şi în celelalte romane, dar şi aceeaşi fluiditate care nu-ţi permite să abandonezi cartea pentru mult timp, cam asta e de găsit în primul rând în Toate numele. Abia apoi, bine scufundată în scriitură, găsim povestea domnului José şi a escapadelor sale care-l transformă dintr-odată  dintr-un cât se poate obişnuit registrator al Arhivei Generale a Stării Civile într-un individ care încalcă toate normele de conduită ale muncii.

Fiecare om ar trebui să-şi găsească la un moment dat o modalitate de a evada din propria sa viaţă, de a face ceva diferit care să-l conducă cumva înspre alte zone ale realităţii şi adevărului, aşa cum o face şi domnul José atunci când se hotărăşte să investigheze viaţa femeii necunoscute a cărei fişă din evidenţa de stare civilă i-a ieşit brusc în faţă. Hazardul devine dintr-odată o misiune în sine, fără dubiu de a fi asumată. Şi aşa cum ajunge să demonstreze domnul José (un nume atât de comun în Portugalia, cât şi cel al autorului), nimic nu este îndeajuns de greu atunci când trebuie să duci la îndeplinire o misiune pe care ţi-a oferit-o viaţa însăşi, hazardul.

E o carte foarte frumoasă, o carte care vorbeşte cu uşurinţă despre sensul vieţii dar şi despre căile labirintice ale morţii, care nu sunt niciodată definitive sau clare. Şi când persoana căutată îşi găseşte moartea chiar în momentul căutării, lucrurile se complică şi mai mult în loc să se termine chiar atunci. Această moarte (o sinucidere) ridică multe alte întrebări celui ce până în acea clipă căuta viaţa persoanei.  Acesta este momentul în care căutarea vieţii devine căutare a morţii şi aventura în nişte entităţi (precum Arhiva Morţilor sau Cimitirul General) care dovedesc tot mai mult că după moarte lucrurile sunt mai încurcate decât în viaţă (prin metafore precum labirintul din Arhiva Generală sau ciobanul din cadrul cimitirului).

Fără să-mi fi dorit să povestesc cartea, sper c-am reuşit cumva să redau cât mai bine impresiile mele. José Saramago rămâne pentru mine un scriitor cheie în rândul celor pe care i-am citit, un scriitor care înţelege foarte bine fenomenele vieţii, mai ales atunci când ea stă agăţată de marginea prăpastiei (orbirea în masă din Eseu despre orbire, intrepătrunderea morţilor printre vii în Anul morţii lui Ricardo Reis sau gestionarea morţii în Toate numele). Nu am spus nimic despre memorie, despre finalul surprinzător, despre schimbările de situaţie din carte care o fac nu doar interesantă, ci şi foarte captivantă. Asta este şi o consecinţă a stilului. O recomand cu cea mai mare plăcere.

José Saramago -  Toate numele, Editura Polirom, 2008

Posted in carti, death, ultima carte citita, viata | 1 Comment