Tulburări ale sentimentului de dimineaţă

12032010 Am o problemă cu oamenii care dorm. Indiferent cine, indiferent cum, dacă dorm în aceeaşi cameră cu altcineva este imposibil să nu mă trezesc inconştient cândva în mijlocul nopţii când întunericul este la fel de dens precum smoala, şi fie să ascult câteva secunde respiraţia care se perpetuează în toată încăperea, fie să disting conturul siluetei scufundate în întuneric. După care adorm la loc.

Nu acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când, sub acţiunea a câţiva factori determinabili din condiţiile iniţiale, inima este supusă unui proces involuntar de creştere a frecvenţei, prin urmare a intensificării senzaţiei prin care sângele îţi invadează întreg trupul. Este situaţia în care nu mai pot să adorm, în care mă apucă o anumită agitaţie, în care mă întorc de pe o parte pe alta, în care mi-e greu să-mi controlez mâinile, în care mi se face sete, în care un grafic de simulare a fericirii momentane ar reprezenta o curbă ce merge înspre un punct de maximă intensitate.

M-am trezit azi dimineaţă având senzaţia că sunt propriul meu om care doarme. Simţeam căldura păturii acoperindu-mi umerii, îmi simţeam braţele pe lângă corp şi un îndemn aparte de a nu mă ridica din pat, cu toate că sunt o persoană a dimineţii. Îmi venea să mă ridic şi să merg în bucătărie să pregătesc două ceaiuri, şi să mă întorc apoi în dormitor pentru a spune bună dimineaţa unor ochi care mi-ar fi făcut inima s-o ia din loc. Senzaţia asta plăcută de căldură aducea cu ea o multitudine de complicaţii ce se împrăştiau în sufletul meu precum difuzia cernelii în apă.

Posted in feelings, ganduri, night, personal, scrieri | 5 Comments

Când România îl întâlneşte pe Borat

whenborat When Borat came to town este unul dintre filmele documentare ce rulează aceste zile în cadrul Festivalului de Film Documentar dedicat Drepturilor Omului One World Romania. L-am văzut şi eu, într-o mână de oameni, în sala cinematografului Union, şi am dedus cât se poate de clar că nu trebuie să fi văzut filmul Borat pentru a simţi foarte bine ceea ce ar fi vrut să transmită acest documentar, care este unul mai puţin despre Borat, cât despre cultura şi civilizaţia romilor din România.

Filmul urmăreşte povestea lui Carmen, o tânără de 17 ani, aflată într-o comunitate de romi din localitatea Glod, tânără urmărită permanent de obiceiurile părinţilor dar şi de gândul unei plecări în Spania, acolo unde consideră că îşi poate găsi împlinirea.

Însă venirea în sat a actorului Sacha Baron Cohen pentru filmarea mult controversatului film Borat, dă peste cap viaţa comunităţii. Conduşi de o curizitate instinctivă şi fascinaţi de cei 15 lei primiţi pentru faptul că s-au lăsat filmaţi, locuitorii din Glod se văd prinşi într-o farsă din care nu înţeleg nimic. Nemulţumiţi de felul în care au fost portretizaţi în filmul lui Baron Cohen, sătenii din Glod se lasă ademeniţi de această dată de nişte avocaţi străini ce le oferă speranţele unor mari despăgubiri personale din urma prezentării defectuoase a oamenilor din Glod. Documentarul avansează în paralel şi cu povestea lui Carmen, înfăţişând perspectiva fetei asupra presiunii exercitate de tatăl său pentru a se căsători, şi (în continuare) asupra argumentelor pe care şi le aduce singură pentru a pleca în Spania.

Ca fundal al întregii situaţii din film se observă foarte bine nevoia oamenilor pentru bani. Atenţi tot timpul asupra oricărei situaţii profitabile, dar şi sceptici privind orice acţiune a unora dintre ei. Şi chiar dacă sfârşitul nu relevă nimic (decât poate tulburările lăsate de momentul “Borat”), aflăm ulterior că filmul se extinde şi-n realitate prin acţiunea în justiţie a actriţei (Carmen Ionela Ciorobea) împotriva producătorilor documentarului tocmai pe motivul că nu i s-au oferit bani pentru filmarea documentarului. Adică exact cauzele care-au constituit subiectul central al documentarului. Şi asta e până la urmă, dacă mai era nevoie, concluzia pe care ne-o lasă cel mai bine filmul: că totul se rezumă la bani.

După film s-a încercat derularea unei dezbateri pe tema discriminării / integrării romilor în societate, o discuţie ce începuse foarte bine dar care s-a terminat prea repede pentru că în sală trebuia să înceapă următorul documentar. Probabil că planificarea timpului s-a făcut pe considerente ce ţin de lipsa de iniţiativă a publicului român. Suprinzător, se închegase o discuţie destul de interesantă.

Posted in events, filme, romania, rromi, viata | Leave a comment

Pentru omul singur

19032010

“Cu cât se înalţă mai sus un om, cu atât mai mult trebuie să renunţe la anumite lucruri. Nu există loc pe culmi decât pentru omul singur. Cu cât e mai perfect, cu atât este mai întreg; şi, cu cât este mai întreg, cu atât mai puţin riscă să fie un altul decât el însuşi.” (Fernando Pessoa – “Cartea neliniştirii”)

Posted in citate, din carti, Fernando Pessoa, singuratate | 6 Comments

[pentru că nu ştiu cum să mă lupt cu nimicul]

Când am văzut-o prima dată ştiam doar că era directoarea liceului în care urma să învăţ. S-a arătat în faţa noilor elevi aşa cum aveam s-o văd făcând-o de multe alte ori, serioasă şi oarecum impacientă, dar dornică de a-şi transmite mesajul celor care trebuiau s-o asculte.

Am cunoscut-o apoi atunci când a intrat în clasă şi când am aflat că urma să-mi fie profesoară de fizică. Am văzut-o de-a lungul timpului cum şi-a predat materia cu pasiune, cum a încercat tot timpul să ne facă nu să ne placă fizica, ci să ne devină un lucru comun, pe care să-l privim ca pe un fapt normal, ca pe ceva ce se află în jurul nostru.

Am cunoscut-o apoi ca prietenul la care coboram în birou în zilele când rămâneam la redacţie, prietenul cu care am putut vorbi absolut orice, care m-a ascultat întodeauna şi care m-a privit mereu calm şi cu compasiune, împreună cu care am mers la târguri de cărţi. A fost mereu primul meu cititor, persoana care ştiam că citeşte ceea ce se află în spatele cuvintelor şi care înţelege cu adevărat ceea ce scriam. A fost pentru mine o mulţime de lucruri pe care nu le pot pune în cuvinte pentru că ar suna mult prea rigid şi nimeni n-ar putea înţelege ceea ce vreau să spun. A fost persoana care m-a primit să plâng atunci când am avut nevoie să fac asta, care a privit cu atenţie asupra mea, căreia îi recunosc cel mai mare merit în ceea ce priveşte creşterea mea din timpul perioadei pe care o numim adolescenţă. A fost persoana care a înţeles cine eram şi spre ce doream mai exact să ajung.

O singură dată i-am spus că-mi este cel mai bun prieten, asta în ciuda faptului că între noi era o diferenţă de treizeci şi patru de ani. De multe ori am simţit că mă priveşte ca pe un copil al dânsei. Pentru mine nu mai era demult directoarea liceului în care am învăţat; titlul ăsta punea o distanţă între ceea ce eram noi de fapt, nu ştiam cum să spun că vizitele mele la liceu, după ce l-am terminat, nu erau vizite la liceu, ci vizite acasă.

Şi a plecat înainte de a-i putea arăta că am valorificat atenţia pe care mi-a acordat-o, că devin un om responsabil, atent la ceilalţi oameni, preocupat de problemele lor, pasionat de ceea ce voi face… aş fi vrut să mă vadă un om mare, împlinit, şi să-i pot mulţumi aşa cum s-ar fi cuvenit. N-am ştiut s-o fac decât fără cuvinte.

……….

Posted in circumstante, death, in cealalta extrema, Livia Pavelescu, people, personal | 5 Comments

Ultima clipă ascunsă în noi

948365324_a8b4697948_o

Scindat între trecut şi viitor, între dorinţe şi fapte concrete, între persoane de care mi-e dor şi persoane printre care trăiesc, între început şi finitudine, între prezent şi urma pe care o lasă o amintire. Ce sunt mai mult de atât?

Suntem orbi, atât de orbi încât nu conştientizăm că trăim permanent o ultimă clipă. Nici prin gând nu ne trece c-ar putea fi ultima dată când ne atingem mâinile, când ne bem ceaiul, când ne băgăm în pat pentru a ne odihni puţin, când avem ocazia să spunem cât de mult înseamnă ceilalţi pentru noi. Iar apoi se întâmplă. Aşa cum purtăm permanent viitorul împreună cu noi, oriunde am merge, aşa ne purtăm şi moartea, fără a fi conştienţi de ea, fără a ne păsa, fără a ne îngriji de tot ce înseamnă ea. Apoi, ca din senin, nu ne mai trezim din somn, rămânem mistere pe o hartă ce nu s-a scris încă dar pe care ne-am aflat întodeauna.

Şi cine să ne lămurească apoi în privinţa a ceea ce se întâmplă cu noi? Cine să ne explice somnul, cine să ducă mai departe un înţeles pierdut al unor lucruri care se întâmplă de la sine? Căci ce este mai comun în lume decât un proces ireversibil? Poate-i doar un vis ce se prelungeşte la infinit, poate-i doar o bătaie din aripi a unui fluture de pe vreo insulă oarecare, poate-i doar frunza unui copac ce cade într-o pădure. Poate atât rămâne din noi atunci când, asemenea unui ceas, ni se consumă bateria.

Ce se întâmplă apoi cu povestea noastră?

Posted in cadere in vis, death, filosofie, ganduri, in cealalta extrema, scrieri | 3 Comments

Viaţa de fluture

14032010 Ne integrăm perfect în lumea care nu ne aparţine. Ne îmbrăcăm aşa cum găsim de cuviinţă, ne privim în oglindă şi în cele din urmă închidem uşa în urma noastră şi ieşim pe străzi de parcă ar fi ultimul gest de eliberare pe care l-am putea face. Şi totul se întâmplă fără a ne da seama de ceea ce înseamnă de fapt toate astea, credem că o plimbare prin parc este un simplu gest de relaxare, iar o bere băută în oraş este un gest de socializare. Râdem, glumim, vorbim despre posibilitatea călătoriei în timp, mâncăm fast-food şi călătorim cu autobuzul de parcă menirea cu care ne-am născut ar fi fost aceea de a face toate aceste lucruri. Şi astfel nu avem nimic special, suntem absolut la fel ca şi ceilalţi, suntem normali şi nici nu ne trebuie altceva, de mâine o luăm de la capăt. Ne-am integrat perfect în lumea asta care nu ne oferă nimic, care nu ne aparţine dar în care înotăm din raţiuni ce parcă ne depăşesc.

Toate astea există până în clipa în care tragem iarăşi uşa după noi, de data asta înspre interior, lăsând departe lumea în care sufletul încetează să mai existe. Aşa începem cealaltă călătorie, cea care te găseşte singur cu tine însuţi, în care tot ceea ce n-ai putut să iei cu tine pe stradă te asaltează fără posibilitatea de a te putea opune. Îţi apar astfel toate acele gânduri care n-au soluţionare, toate acele bucăţi de dor de care n-ai scăpare, tot ceea ce nu-ţi dă pace, te învăluie propria ta persoană, te atacă direct şi nu-ţi rămâne altă posibilitate decât să te laşi pradă ei, să te abandonezi pur şi simplu propriei conştiinţe. Abia după ce ai rămas singur cu tine însuţi, atunci începe adevărata viaţă, atunci găseşti răspunsuri la întrebările pe care ţi le oferă viaţa de zi. Pentru că-n realitate suntem fluturi electromagnetici ce călătorim pe o undă personală, ce ne defineşte întru totul, şi ne simţim mult mai bine închişi în sfera noastră, acolo unde timpul se cristalizează şi ne permite astfel să ne naştem propria poveste.

Nu suntem nimic dacă nu ne raportăm la angoasele care ne trezesc din somn, la visele pe care nu le înţelegem, la oamenii care ne consumă emoţional, la identitatea lăuntrică, la pasiunile prin care reuşim să transmitem ceva care să ne reprezinte. Pentru că-n loc să fim oameni în aceste trupuri am putea fi foarte bine plante ce cresc în direcţia unei surse de lumină îndepărtate, sau fluturi ce-şi găsesc moartea căutând apropierea aceleiaşi lumini ce-n esenţă însemnă viaţă. Pentru că-n călătoria noastră odată cu unda pe care trăim se lipesc de noi şi toate temerile la care nu ne-am fi gândit vreodată. Şi nimic nu există, decât teama noastră de nimic.

Posted in filosofie, ganduri, viata | 10 Comments

Tu – al meu

tu_al_meuO vacanţă de vară şi o insulă din însoritul peisaj al Mării Adriatice. Acesta este cadrul în care personajele acestui mic roman creează o poveste menită să ţină numai atât, o vară, ca şi multe altele dintre marile poveşti ale lumii. Având loc undeva în perioadele ce au succedat Cel de-al Doilea Război Mondial, într-o Italie ce cândva a fost ocupată de nazişti, contextul permite apropierea dintre un adolescent şi o tânără misterioasă aflată în vacanţă pe insulă. Toate elementele de atmosferă (pescuitul, întâlnirile cu prietenii fratelui mai mare, discuţiile cu unchiul pescar) lasă povestea celor doi să avanseze încet mai întâi înspre un punct lămuritor iar mai apoi într-un deznodământ care totuşi nu rezolvă nimic.

Fata, mai mare în vârstă decât tânărul îndrăgostit, poartă după ea un mister care o face dorită. Însă după ce Nicola, unchiul băiatului, îi relevă acestuia că fata este orfana unei familii de evrei ucisă de către nazişti în timpul războiului, compasiunea acestuia creşte iar adevăratul nume al fetei ajunge să-l obsedeze: “Haia, Haiele”. Aşa se face că numai prin acest mister revelat şi secretului care acum îi leagă pe cei doi, fata evreică împreună cu mai tânărul pescar italian stabilesc o legătură aparte, dezvoltată pe un fel de dragoste care nu este acela dintre iubiţi, ci unul aproape patern, fata recunoscând în gesturile băiatului mesaje transmise de tatăl său mort. Pare a fi o iubire imposibilă, asta dacă s-ar vrea într-adevăr o relaţie între doi tineri. Mie mi se pare însă că niciunul nu-şi doreşte lucruri la care s-ar aştepta un cititor, ci vor tocmai să depăşească aceste aşteptări. Asta, bineînţeles, dacă acceptăm premisa ca personajele unei cărţi să aibă dorinţe care să întreacă graniţele acesteia.

Cartea abundă în imagini desprinse din viaţa pescarului de rând: pregătirea pentru ieşirea în larg, înţelegerea mării ca forţă a naturii, dar şi nevoia pe care le-o impune oamenilor de a se organiza într-un mod unit pentru a face faţă problemelor pe care le presupune apropierea mării.

Până la urmă povestea acestei cărţi nu este altceva decât o adunătură de contexte: vacanţa de vară ce facilitează întâlnirea celor doi, insula, malul mării –  reprezentând romantismul, contextul istoric (în care furia împotriva crimelor nazismului se întâlneşte cu frustrarea ocupaţiei americane). Toate cer ca povestea aceasta să se  întâmple. Şi se întâmplă până la urmă, în măsura în care sfârşitul verii aduce cu el şi sfârşitul poveştii, iar sfârşitul poveştii trebuie să aibă loc fără nicio urmă de regret. Pentru că sfârşitul acestei poveşti este fără doar şi poate o reducere simbolică a sfârşitului istoriei crunte. Păcat că se face tot prin rău.

Nu-i o carte rea însă nici o capodoperă. Aşa cum e prezentat în postfaţă, Erri De Luca s-ar vrea a fi “unul dintre cei mai importanţi autori italieni de astăzi”, şi cică Tu – al meu ar fi un roman de maturitate creatoare a lui. E păcat totuşi ţinând cont că după ce-l citeşti te gândeşti cumva că oricine şi-ar fi propus ar fi putut să scrie un roman ca ăsta. În rest numai de bine.

Erri De Luca – Tu – al meu, Editura Polirom, 2004

Posted in carti, Erri De Luca, ultima carte citita | Leave a comment

De ce nu este fericirea opusul sfârşitului

123123123 I-am spus într-un fel aparte că îmi este frică. Cel mai mult mă temeam de acele reveniri niciodată directe dar suficient de puternice cât să mă arunce înapoi într-o stare de eroare a minţii. Lăsasem de înţeles că-n momentul ăsta sunt mai mult decât nesigur de toate lucrurile din jurul meu şi cu atât mai mult de aceste semne fragmentare ce parcă voiau să-nsemne ceva dar din care eu nu mai înţelegeam nimic. Mi-era dor şi-n acelaşi timp mă temeam de apropierea sa, care însemna şi înlăturarea dorului dar şi revenirea unui alt întuneric. Era punctul meu cel mai solid de legătură cu visul. Era generatorul meu de bătăi de inimă şi de insomnii, era sursa mea de scris poezii. Ştiam că mi-e frică la fel de bine pe cât ştiam şi că povestea asta nu se duce înspre sfârşit dar nici înspre fericire, de parcă fericirea ar fi opusul sfârşitului. Mă las întodeauna surprins atunci când văd că pe zi ce trece ne clarificăm gândul că lucrurile sunt aşa cum sunt şi că momentan nu sunt în alt fel. Devenim mai înţelegători cu situaţiile noastre, mai deschişi faţă de tăcerea care ne înconjoară şi acceptăm cumva, sub acelaşi semn al tăcerii, că există magneţi pe care îi purtăm înlăuntrul nostru şi care ne atrag uneori într-un mod mai mult decât evident. Şi totuşi nu ştiam cum să ne spunem nici măcar lucrurile simple. Ni se părea complicat, greu, încurcasem lucrurile în asemenea hal încât părea foarte greu să le mai descurcăm. Timpul ne prindea din urmă. Am ajuns în punctul în care, datorită unei incertitudini care pluteşte în aer, mi se pare că mă învârt în cerc. E punctul în care, o spun pentru a nu ştiu câte oară, un simplu nume de pe ecranul telefonului vine ca să-mi dea speranţe în care momentan nu mai pot să cred. Îmi pare doar un altfel de început, dus de unul singur.

Posted in feelings, love, nebunie, personal, scrieri, timp | 7 Comments

când ziua de mâine nu mai garantează nici măcar ziua de ieri

62 şi s-a întâmplat pur şi simplu, fără să simt nevoia să neg nimic, fără să mă împotrivesc, fără să vreau să dau vina pe ceva anume; viaţa părea doar să arate mai bine, mai clar, privită din unghiul ăsta, avea ceva atractiv care instiga la continuitate. erau altfel de zâmbete şi altfel de strângeri de mână, erau complicităţi în nişte dimensiuni paralele ce mi se întindeau până pe sub piele şi se înfigeau acolo până când mă trezeam dintr-un vis precum acelea în care simţi cum cazi în gol. tot în gol cădeam şi-n realitate doar că într-unul care se afla în mine şi care pulsa nervos la fiecare ocazie în care inima mi-o lua razna. credeam că nu vom înţelege niciodată asta, că nu ne vom mulţumi deloc să privim cum ne sălbăticim pe zi ce trece încercând să ne dezvoltăm armonios, dar astăzi ne-am trezit deja sălbatici şi fără posibilitatea de a mai putea interacţiona aşa cum poate aş fi putut spera eu. timpul s-a făcut tot mai rece şi mai gol, a pustiit totul în jurul lui, a împlantat în mine un deşert. iar apoi nu s-a mai întâmplat nimic.

Posted in cadere in vis, in cealalta extrema, timp, viata | 2 Comments

Copilul-umbră

copilul_umbraDeparte de a fi un roman, această carte a fi un roman, această carte a scriitorului olandez P.F. Thomése este mai mult o acumulare de gânduri, observaţii personale, mai mult un drum personal pus în cuvinte al unei experienţe fără cale de întoarcere. Moartea fiicei autorului la doar câteva săptămâni de la naştere este drama centrală, punctul de acumulare al unor tensiuni ce guvernează deja întreg universul în care în care se învârt cei direct afectaţi de asta. Fără a fi câtuşi de puţin semnificativă naraţiunea, cartea abundă de descrieri şi monoloage ale tatălui, ce-şi vede acum fericirea transfigurată într-o catastrofă. Toate trăirile noi de care a avut parte odată cu venirea pe lume a fetiţei se continuă cu altele generate de dispariţia ei. ”În gândurile noastre, timpul încă prososeşte.” Aşa i se pare tatălui atunci când semnificaţia vieţii sale se schimbă consistent. Fiind mai mult o etalare de roluri: părinţii supuşi dramei / fiica ieşită mult prea devreme din viaţă, textul ăsta nu este atât unul care să prezinte evenimentul morţii cât unul prezintă lipsa generată de un eveniment cumplit, asistat. Părinţii sunt martorii fiecărui eveniment care are loc (fără a fi însă pomenit), asistă la un spectacol care le va frânge inimile.

Pot înţelege foarte bine nevoia autorului de a fi scris cartea asta. Nu mi s-a părut însă nici foarte emoţionantă, nici o încercare de a transmite cititorului nevoia de a se pune în locul lui. Este, aşa cum spuneam, o expunere a drumului lipsei, a modului în care obţii fericirea şi asişti pas cu pas la dispariţia ei. Aşa cum scrie chiar autorul, “fericirea e acel ceva pe care începi să-l numeşti abia atunci când nu-l mai poţi găsi”. Şi de asta e cam greu să mai scapi apoi, să umpli golul în care cândva îşi făcuse loc o fericire puternică.

P.F. Thomése – Copilul-umbră, Editura Humanitas, 2008, Traducere de Andrei Anastasescu

Posted in carti, death, P.F. Thomese, ultima carte citita | Leave a comment