Aerosmith

Puţine lucruri ajung să se compare cu sentimentul pe care îl am acum, la câteva ore după măreţele momente în care undeva în faţa mea, în carne şi oase, se afla legendarul Steven Tyler. Asta s-a întâmplat seara trecută, când mă aflam în mulţimea strânsă la Zone Arena bucurându-mă în fiecare clipă de fericirea de a trăi tot amalgamul de senzaţii pe care mi le produceau muzica, atmosfera, şi nu în ultimul rând Steven Tyler în persoană, acompaniat excepţional de ceilalţi membri ai trupei.

Ajuns din timp împreună cu Adi şi alte cunoştinţe, când încă nu era atât de aglomerat încât să nu ne mai putem mişca, am găsit cu uşurinţă un loc în acel sector B pentru care aveam bilet din care să se vadă destul de bine scena, ba chiar şi siluetele celor de pe scenă la o claritate peste aşteptări.

Pe la 19:05 au apărut pe scenă băieţii de la Reamonn, anunţaţi ca opening-act pentru punctul culminant al serii. A fost a doua oară când îi vedeam, după concertul pe care l-au susţinut la Sibiu cu ocazia Revelionului 2008. Au cântat într-un mod mai acustic, cu vocea în prim plan, ceea ce a conferit melodiilor un aer ceva mai personal. Au cântat şi melodii mai puţin cunoscute dar accentul a căzut bineînţeles pe Tonight, Star sau Supergirl, care au mobilizat şi publicul pentru puţină interpretare.

După încă vreo oră de aşteptare după ce băieţii de la Reamonn şi-au luat la revedere, am asistat la intrarea în scenă a celor de la Aerosmith, o intrare surprinzătoare, pe melodia Rainy Day Women #12 & 35 a lui Bob Dylan şi după o afişare pe toată scena a bine-cunoscutului lor logo. Au început cu Love in the elevantor, după care au ţinut isonul cu Back in the Saddle, Eat the Rich, Fallin’ in Love (is Hard on the Knees), Living on the Edge, Pink, What It Takes, Ragdoll, Sweet Emotion, Baby Please Don’t Go, Can’t Stop Messin’, I don’t wanna miss a thing  sau Draw the line. S-au întors la bis pentru Walk this way, Dream on (pe care o aşteptam cu orice preţ) şi Toys in the Attic. Mi-a plăcut la nebunie felul prin care trupa înţelege să facă spectacol, mi-a plăcut firea înnăscută de frontman pe care şi-a afişat-o Steven Tyler, şi nu în ultimul rând mi-a plăcut de public care mi s-a părut că s-a ridicat la înălţimea trupei pe care o aveau în faţă.  Am văzut ce înseamnă muzica cu adevărat, spectacolul, am văzut pe alocuri interpetări dramatice în bună regulă, artă născută din experienţa a patruzeci de ani de muzică şi concerte. A fost ceva de neuitat.

Foto şi video: iConcert

Liviu

Nimic clar, nimic total, nimic definitiv; Lisabona, cărți, vârf de munte, îndrăgostit, călătorii, Leonard Cohen, fizică, Fernando Pessoa, pluralitate, dualism, cuvinte, timp, pasiune, Ernesto Sabato, devenire.

Latest posts by Liviu (see all)

About Liviu

Nimic clar, nimic total, nimic definitiv; Lisabona, cărți, vârf de munte, îndrăgostit, călătorii, Leonard Cohen, fizică, Fernando Pessoa, pluralitate, dualism, cuvinte, timp, pasiune, Ernesto Sabato, devenire.
This entry was posted in Aerosmith, concerte, music. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.