Niciodată

Nu suntem niciodată pregătiți să ducem la bun sfârșit acele lucruri despre care simțim că ne-am născut pentru a le duce la îndeplinire. Nu suntem pregătiți să existăm din prima clipă în care ne naștem, nu suntem pregătiți să creștem, nu suntem pregătiți să ne aruncăm în lume, nu suntem pregătiți să ne îndrăgostim, nu suntem pregătiți pentru nimic. Și totuși facem toate aceste lucruri, ni se întămplă, le trăim de la sine pentru că așa face toată lumea, fac parte din existența noastră și ne fac mari, în măsura în care ne mai putem face mari. Ne îndrăgostim la 14, la 17, la 20, la 23 de ani, de fiecare dată altfel, de fiecare dată de o persoană care miroase altfel, care pare altfel, care simte altfel, iar acest lucru, pentru moment, nu ne ajută prea mult. Ne tremură în continuare picioarele, ni se încurcă cuvintele, repetăm aceleași greșeli pe care le făceam atât de des în trecut. Dacă am învățat ceva din ceea ce am trăit mai demult, acest lucru este faptul că în ciuda faptului că ai trăit și că ai învățat niște lucruri în trecut, asta nu e suficient cât să te ajute și în prezent. Nu suntem niciodată pregătiți să spunem un te iubesc sincer, să nu pară fals, venit dintr-o altă dimensiune, să fim credibili. Nu suntem pregătiți niciodată să ne legăm viața de cea a unei alte persoane, nu putem să renunțăm atât de ușor la ceea ce suntem pentru a deveni jumătate dintr-un întreg. Nu suntem pregătiți să fim.

Monștri invizibili

Chuck Palahniuk – Monștri invizibili (în original: Invisible monsters), Editura Polirom, 2007, 291 pagini, Traducere din limba engleză și note de Mircea Pricăjan

Mi se pare că dacă există o vârstă la care ai putea să-l citești pe Palahniuk, a mea ar fi aceea, dar în ciuda acestui lucru am ajuns să am o vagă impresie că ceea ce scrie acest domn nu mă mai poate impresiona atât de ușor. De la fascinația pe care am avut-o în timpul liceului pentru Sufocare (Choke), la (oarecum) dezamăgirea trăită cu Fight Club (cred în continuare că se datorează traducerii – voi citi cândva ediția în engleză) până la această a treia experiență, lectura Monștri(lor) invizibili, una neproductivă și chiar neinteresantă. Poate că problema este tocmai faptul că nu mai am 16 ani și că acum îmi vine să cer mai mult de la cărțile pe care le citesc.

S-ar cuveni să dau niște lămuriri pentru a-mi justifica impresia proastă pe care mi-a lăsat-o cartea. În primul rând stilul deja consacrat nu-mi mai spune nimic și nici măcar nu-mi mai inspiră acea tensiune pe care am găsit-o în celelalte cărți. O poveste despre un fotomodel desfigurat, despre succesul și insuccesul ei, despre diferite alte personaje alese astfel încât să fie realizat un adevărat mozaic de tipologii dar mai ales probleme ale fiecărui personaj. Ca să spună ce? Că nimeni nu e împăcat cu el însuși, că toți caută să-și arunce problemele pe seama altora sau că diferitele încercări de rezolvare ale lor pot fi puse prost în realizare? Probabil. Interpretări ale cărții se pot găsi (precum cea din prezentarea de pe pagina 4), poate chiar destul de convingătoare pentru a face reclamă cărții și pentru a o pune în vânzare, dar pentru mine n-a fost ceva revelator. Mi s-a părut a fi o temă aleasă cu greu, potrivită pentru a scoate o poveste exact așa cum găsim în carte, nimic cu adevărat serios sau profund. Deși cartea nu e tocmai veselă, sunt convins să ar ieși o comedie de succes din ecranizarea ei.

Topul meu:

1. Sufocare (Choke)
2. Fight Club
3. Monștri invizibili (Invisible monsters)

Unii oameni

Unii oameni adorm în fiecare noapte cu un oftat, unul greoi, provocat de groaza zilei de mâine dar și de oboseala celei care tocmai se încheie. Unii oameni se trezesc în fiecare dimineață pentru a fi mai mult și pentru a face mai mult decât ceea ce au reușit să realizeze ieri, în timp ce alți oameni nu-și dau seama încă de faptul că ar trebui să facă asta. Unii oameni muncesc pentru alți oameni; ne prepară mâncarea, ne fac curat pe străzi, fac posibil ca apa să curgă la robinete, ne aduc scrisorile, au grijă de noi în spitale, ne curăță toaletele, ne oferă cunoștințe. Unii oameni trăiesc bine, unii trăiesc rău, dar unii pur și simplu trăiesc. Unii oameni sunt fericiți, alții nu, alții nu știu cum să-și construiască sau cum să-și înțeleagă fericirea. Unii oameni scriu. Unii oameni beau ceai în compania altor oameni. Unii oameni fac dragoste. Unii oameni visează, unii vând ziare, unii cântă, unii fac fotografii, uni oameni îi țin pe alți oameni de mână, unii iubesc, unii lasă să treacă timpul pe lângă ei, unii oameni sunt trecători – prin viață, prin timp, pe aleile parcurilor –, unii oameni sunt la fel ca ceilalți dar alți oameni nu sunt (oare nu sunt aceștia tot o bucată din „ceilalți”?), unii oameni nu cred în nimic, unii oameni se îndrăgostesc de alți oameni asemenea lor, unii oameni rezolvă ecuații complicate, unii oameni visează să ajungă departe. Unii oameni știu că se poate. Unii oameni nu spun niciodată nu. Unii oameni cred în tine. Unii oameni par a fi la un moment dat totul. Pe unii oameni nu i-am întâlnit niciodată, sau dacă i-am întâlnit, nu i-am putut cunoaște. Unii oameni stau ascunși în sfera lor de intimitate, impenetrabilă, și-și petrec existența prin Tot. Unii oameni mor. Unii oameni sfidează moartea. Unii oameni nu au mâncat astăzi nimic. Unii oameni se trezesc în fiecare dimineață pentru a schimba lumea.

Asta a fost doar o mică parte din ceea ce-aș fi avut de spus despre unii oameni, despre cei care trec pe stradă pe lângă noi, despre cei din metrou, despre colegii de muncă ai fiecăruia dintre noi, despre controlorii din autobuz, despre străinul care te întreabă referitor la direcția în care trebuie să meargă.

Unii oameni suntem noi, cu toate fricile, speranțele sau iubirile noastre. Suntem tot ceea ce-am putea fi, suntem întreg universul, suntem sfârșitul timpului și începutul său. Cum se face oare că unii oameni trăiesc într-o lume în care omul pare că nu are nicio valoare?

Urme de gânduri târzii

Multe și complicate mai sunt uneori trăirile sufletului omenesc. În fiecare clipă din zi și din noapte, prins între greutatea impunătoare a trecutului și iminența viitorului imprecis, precum o pasăre fragilă crescută într-o colivie, omul trăiește. E singurul lucru pe care îl poate face cu adevărat, singurul lucru pe care îl mai poate simți și de a cărui certitudine cu greu se mai poate îndoi. Nevoit să trăiască tot, emoția vieții, fiorii iubirii și terifiantul sentiment al morții, omul se scufundă în sine pentru a renaște neîncetat, ca un Phoenix mitologic.

Cine ar putea să înțeleagă factorii care provoacă acea cădere și acel sentiment sfâșietor atunci când te găsești în fața unei cruci pe care este inscripționat numele cuiva drag? Cum s-ar putea numi această gamă întreagă de emoții, care este mai mult decât regret, iubire, suferință sau orice altceva pentru care s-a găsit un nume până acum. Cum am vrea să înțelegem lumea din jurul nostru dacă nu ne putem înțelege pe noi înșine, dacă nu ne putem controla emoțiile, dacă rămânem condamnați o viață a fi ceea ce suntem?

Colaps

Este ora 02:06 când încep să scriu asta. Noaptea. Mai exact, dimineața. Mi-am făcut un 3în1, mi-am pornit muzica, și m-am apucat de scris. Peste opt ore trebuie să mă prezint la un examen, al șaselea și ultimul pe care îl am în această sesiune, un examen de care nu mai am nici chef și pentru care nu mai am nicio dispoziție pentru a învăța. Momentul în care ajungi la saturație s-a găsit undeva pe la al treilea examen, când aveam încă dispoziția de a-mi bate capul și de a învăța pagini întregi de ecuații. Întâmplarea face că am lăsat pentru la sfârșit examen pentru acel curs predat infect, de pe niște prezentări powerpoint îngrămădite, din care n-am rămas cu nimic la momentul expunerii lor. Sunt zen. Neuroni scurtcircuitați. Nicio destinație. Beznă. We should see the gates by mornin’, we should be inside the evenin’, ar trebui să ne trezim acum, acum cât încă mai putem, ar trebui să fugim. Aș fi putut să rezolv ecuația lui Schrödinger în timpul ăsta. Aș fi putut să mă îndop cu fericire. M-aș fi putut afla într-o zonă crepusculară, într-un univers paralel, aș fi putut fi totul. Somn. Un somn ce-mi aparține sau unul ce vine din exterior, un colaps al minții. Contrarii. Incertitudine.

Deși nu e cazul de examene picate, probabil că vreo trei examene care s-au găsit în ultima parte a aceste sesiuni vor fi reluate în sesiunea de măriri, din considerente de mândrie personală. Momentan… nimic.

[Guest post] Iubita mea, Sputnik

……………………………………

Text scris de Larisa Baltă

……………………………………

Haruki Murakami – Iubita mea, Sputnik, Editura Polirom, 2004

„Când oamenii sunt împușcați, sângerează ”

Nu știu de ce, dar primul impuls după ce am închis cartea asta a fost să caut mai multe despre dedublare. Apoi mi-am dat seama că nu explicațiile șiințifice contează. Pentru că am simțit singurătatea lui, am simțit-o și pe a ei, și pe a lui Miu cea din Jaguarul albastru, apoi pe a mea.

Și ca să ne setăm corect de la început, „Iubita mea, Sputnik” nu e despre cercurile vicioase ale iubirii, nici despre homosexualitate, dacă pentru asta ați ajuns la ea. Dar e ca o implozie.

K. este prieten cu Sumire. Sumire, o băiețoaică desăvârșită, singuratică și visând la o carieră de scriitoare, îl sună la 3 dimineața ca să-i spună cum i s-a mai dat o părticică din univers peste cap, din te miri ce motive. Fire lucidă, statornică și în secret îndrăgostit de Sumire, K. reușește să facă ordine în mintea ei răvășită. Asta până într-o zi, când Sumire o întâlnește pe Miu, o femeie cu 17 ani mai mare decât ea. Din acel moment, Sumire nu mai poate scrie și, încet-încet, își conștientizează fascinația și dragostea febrilă, o treabă cu care nu se mai întâlnise până atunci.

După ce Miu o angajează pe Sumire la firma sa, aceasta îi cere să vină cu ea în Europa, pentru a rezolva o serie de afaceri (cu vin) și, după un traseu ce trece prin Franța și Italia, cele două primesc o ofertă din partea unui partener de afaceri de a-și petrece vacanța la vila lui dintr-o insulă grecească.

„Viața pe insulă a fost ca un vis. Am reușit în sfârșit să am o vacanțã adevărată, simplă, fără vreun program prestabilit. Sistemul de telecomunicații e foarte slab aici și n-am avut acces la telefon, fax sau Internet. Cred că le-am creat neplăceri prietenilor mei din Tokyo prin faptul că nu m-am întors din excursie la data fixată, dar nu-mi mai pasă. N-am avut încotro. Ne trezeam dimineața, puneam în bagaj prosoape, apã și creme de plajă, apoi mergeam până la o plajă aflată de partea cealaltă a muntelui. Acolo țãrmul e atât de frumos, încât îți taie respirația. Nisipul e alb, fără pată, iar marea e foarte liniștită. Pentru că se află într-un loc greu accesibil, lumea preferă alte zone și plaja e aproape pustie, în special dimineața. Bărbați sau femei, toți fac nudism.”

Vă aduce aminte un pic de Fowles? Și mie. Misterul întâmplărilor aduc și ele cu același „Magicianul”, însă superficial. Murakami e mai mistic.

Semnalul telefonic prost nu va lăsa loc de prea multe explicații. Telefonul prin care Miu îl va ruga pe K. să vină în Grecia nu-l va lămuri pe acesta în legătură cu ce s-a întâmplat, însă va ști că are legătură cu Sumire. După o călătorie cu avionul ce trece pe la Polul Nord și Amsterdam, va ajunge în micuța insulă din Grecia ca să afle de dispariția misterioasă a lui Sumire.

Căutările lui pline de speranță, descoperirea scrierilor lui Sumire salvate pe o dischetă ascunsă, povestea albirii părului lui Miu și întâmplările ce au precedat dispariția scot în evidență, pe parcursul celor câteva capitole din final (nu multe, dar intense) singurătatea celor trei personaje – aceasta fiind, de altfel, tema centrală a romanului.

Vei citi despre o femeie care se privește pe sine dintr-o roată suspendată, despre o muzică ce răsună din vârf de munte în miezul nopții, despre un copil tăcut și ciudat și despre o cheie de la depozit furată și aruncată în râu, aparent fără nicio legătură. Apoi, vei primi un telefon, și de la celălalt capăt se va auzi o Sumire confuză, care nu știe unde e (deși va menționa cabina telefonică din care suna de fiecare dată). Și nu te vei mai duce să o cauți. Poate pentru că telefonul n-a existat decât în mintea ta, suflul eliberării. Sau poate apelul a fost făcut "de pe partea cealaltă a oglinzii", poate ai găsit acel "portal" menit să te asigure de reușita călătoriei pe care Sumire a întreprins-o în cealaltă lume, pentru a găsi alter-ego-ul lui Miu și a-l "ucide", în cautarea desprinderii de aceasta.

Oricum ar fi, o să-ți placă.

………

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul librăriei Elefant. Citiți despre alte cărți și informații din lumea cărților pe blogul librăriei Elefant.

Idealurile unui om liber

Să nu știi cum să faci pentru ca momentele care te definesc cu adevărat să rămână. Să te privești în oglindă, să te recunoști, dar să nu știi unde și cum să fugi pentru a scăpa de prăpastia infinită pe care o citești în reflexia propriilor tăi ochi. Să te afunzi în tăcere, în imposibilitatea de a te exprima, în iluzia paharului cu vin care îți despletește limba și-ți eliberează instinctele, contrar tuturor interdicțiilor dictate de ceea ce s-ar numi a fi normal. Să fii un veșnic copil prins într-un trup de om mare, să nu poți să-ți controlezi mâinile, inima, instinctul și curiozitățile ce ți-au fost prieteni dintodeauna. Să te afli pe drum, prins între destinații necunoscute, dispus să-ți amesteci sufletul cu unul al unei persoane încă necunoscute astăzi, să fii dispus să oferi tot timpul ceva ce ți se pare că tu nu vei primi niciodată. Să nu renunți la ceea ce te definește, la ceea ce ești, chiar dacă acest lucru nu-ți este nici simplu, nici la îndemână, chiar dacă pentru a fi ceea ce ești trebuie să fii simultan mii de identități înghesuite într-un singur corp și sub un singur nume. Să nu crezi în conformism, în frică, în normalitate. Să mergi pe stradă simțindu-te liber, având conștiința viitorului care te așteaptă, crezând în faptul că mâine vei fi chiar mai liber decât te simți astăzi. Să-ți îmblânzești demonii fiind în fiecare zi din ce în ce mai mult, fiind ceea ce ieri ai crezut că nu poți fi, să visezi nemărginit în încercarea de a construi nemărginitul.

Câștigătorul concursului

Am ajuns și la sfârșitul celui de-al doilea concurs organizat cu sprijinul celor de la Librăria Elefant și blogul de cărți BookMag. Pentru această ediție m-am gândit să ofer Citadela lui Antoine de Saint-Exupéry, o carte care a așezat multe lucruri în mine și care a avut un rol în creșterea mea personală.

S-au înscris 10 persoane:

În urma tragerii la sorți de pe random.org, câștigătorul norocos a ieșit a fi Cristina, care ne îndeamnă să-l citim pe Octavian Paler, pe care ea îl consideră o personalitate marcantă a secolului al XX-lea. Eu recunosc că nu i-am citit decât o singură carte, Deșertul pentru totdeauna, și că încă nu pot să mă pronunț asupra lui. Dar poate am să mă apuc să-l citesc mai serios! Felicitări, Cristina!

Concurs organizat în colaborare cu BookMag și Librăria Elefant.

La sfârșit de 2011

• A fost parcă un an cu mai puține frământări decât cel de dinaintea sa, unul care nu mi-a adus multe lucruri rele dar nici mari realizări.
• Nu am mai călătorit atât de mult ca în alți ani, nici n-am mai citit cu același ritm, nici foarte multe filme n-am văzut. Marea realizare e că am reușit să vizitez Viena, un oraș pentru care voi păstra o mare apreciere. În rest n-am luat parte nici la ieșirile la munte cu grupul meu din liceu, nici n-am mai vizitat ceva deosebit de pe la noi din țară. De citit am citit extrem de puțin, comparativ cu alți ani, fapt datorat probabil și importanței pe care am acordat-o facultății.
• Dacă tot am adus în discuție facultatea, ar fi de spus că am terminat anul doi destul de bine, că în anul trei iau bursă, că am învățat o groază de lucruri, că mi-am ales domeniul de licență și că muncesc pentru lucrare, ceea ce constituie doar motive de bucurie legate de acest aspect.
• Mi-am consolidat câteva prietenii, am învățat să prețuiesc oamenii și în alte moduri decât o făceam până acum, am învățat să fiu mai răbdător, mai calm, mai rezervat și să ascult atunci când mi se spune ceva. Am învățat să-mi așez încet fruntea pe un umăr anume și să tac.
• Mai am încă o multitudine de lucruri de învățat.
• Am repetat greșeli pe care credeam că le-am învățat.
• N-am scris absolut nimic, nici măcar acele lucruri care m-ar fi ajutat să-mi continui drumul într-o anumită direcție.
• Cel mai mult am trăit prin muzică; muzica nu cere timp mult, oferă suficiente avantaje și posibilități de a scăpa sau dimpotrivă, de a te arunca în tine. A fost un an cu foarte multă muzică, probabil așa compensând toate celelalte lipsuri. 2011 rămâne pentru mine în primul rând anul în care l-am iertat pe Iisus. Apoi vin o multitudine de alte melodii care m-au completat în acest an: Ladies and gentleman we are floating in space, Absolutely Cuckoo, Alive și multe altele. Printre artiștii care au stat pe repeat în acest an se numără: The Magnetic Fields, Florence + The Machine (lui Florence trebuie să-i mulțumesc pentru cel mai obsedant album), Depeche Mode, Morrissey, Antony and the Johnsons, Katie Melua, The Vaccines (revelația anului), Eels. Am descoperit și foarte mulți artiști noi și promițători: Anna Calvi, Cults, The Crookes, MONA, Naked and Famous, și asta enumerându-i doar pe câțiva.
• M-am bucurat și de câteva concerte la care m-am simțit foarte bine, concerte la care am ajuns în principiu câștigând invitații pe internet. M-am bucurat să-i văd live pe IAMX (pentru a doua oară), Skunk Anansie, Mika, Hadouken!, Pendulum, Mystery Jets, Noisettes, The Wombats sau Interpol. Sper ca 2012 să-mi ofere o experiență la fel de vastă în materie de muzică.
• În rest nu cred că mai am mare lucru de spus, la mulți ani și să ne auzim cu bine la anul!

Starea de dimineață

Felul meu de a fi mă pune de multe ori într-o stranie încurcătură. Fiind o persoană dinamică, aflată întodeauna în desfășurarea uneia sau mai multor acțiuni, ceasul meu de trezire dimineața nu depășește ora 09:00, și asta în zilele în care aș fi cu adevărat obosit. În zilele când am activități în program (în majoritatea lor, acelea în care merg la facultate), mă trezesc special cu o oră înainte de a fi nevoie, special pentru a-mi savura cafeaua și pentru a-mi alimenta buna-dispoziție și mintea cu muzică. Deși aș putea susține că noaptea este cadrul perfect pentru a exista,  în măsura în care cred că în noapte se eliberează instincte, că sub protecția întunericului ne întoarcem fie și la o mică parte din ființa primitivă pe care o purtăm în noi, cred în dimineață ca element propice acțiunii. Dimineața este spațiul în care totul se pune în mișcare și în care eu mi-aș putea trăi toată viața. Dacă a trecut ora 12:00 (la prânz) și eu n-am făcut lucrurile pe care mi le propusesem pentru acea zi, ziua mi-ar părea oarecum eșuată, deși bineînțeles că mai pot duce încă lucrurile la îndeplinire. Dar de ce să nu trăiesc restul zilei în relaxare știind că mi-am dus lucrurile la îndeplinire? Adevărul e că n-am ce face cu acele persoane care dorm prea mult. Pot înțelege faptul că acest lucru se datorează unui metabolism prea lent, unei nevoi biologice de odihnă, prin urmare nu somnul în exces este problema mea, ci faptul de a trebui să depind vreodată de a desfășura acțiuni sau de a-mi petrece porțiuni din viață alături de persoane pentru care ziua începe la ora 14:00, atunci când la mine e ca și terminată, putând să mă bucur de momentele de relaxare. Și poate datorită acestui fel de a-mi trăi diminețile ajung să și consider că am tot timpul din lume și că pot face o groază de lucruri, poate cu excepția acelor zile în care facultatea îmi ocupă mult prea mult timp pentru a mai putea spune că am așa ceva, indiferent de felul în care îmi încep ziua.